Timpul din afară este nemilos: tot ce e iarbă se veștejește, toamna – la tot pasul – se ține scai de bietele făpturi.

Doar timpul interior este acela care poate zămisli ideea de eternitate, adică de timp care stă locului.

Cum poti astâmpăra un timp? Cum îl poți îmblânzi? Meditația este o formă de interiorizare a timpului. La fel și actul creator: pictura de mai jos, la asta se referă. S-ar putea intitula “Stand-Still”: atunci când nu mai ști câte ore sunt, dar nici nu mai contează. Pentru că nu mai e cine să facă pressing, atunci când ai înghițit chiar tu limbile ceasornicului …

Stand Still. When the times are not pressing us any more.


iti imaginezi ca stii
uneori esti aproape de adevar
cauti
sa-ti prelungesti viata
citind poezii japoneze
alteori
fluieri fericit
ca nu te doare nimic
ai intarziat
dar
cum reusesti asta
cand totul dureaza
o clipa


Oftând, m-am aşezat pe bancă

privind cărarea dinaintea mea:

neştiind timpul,

lipsit de proporţii –

cu-atât mai lunga şi întortocheată

părea …

Oboseala – slăbiciune sau regulă

mi-a fost,

să-ntorc privirea spre urmele din-apoi?

Amintiri de-a valma,

clipe si cadre,

strigau, certându-mă

să nu le uit.

De-aici inainte,

pasul sprinten se va domoli

mi-am spus

aflând locaşul bărbii

din vârful toiagului!


Filipeni III, 1-8 : “Eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc.”

Înălţimea cunoaşterii lui Isus: înseamnă un timp parcurs în suiş, în urcare, în autodepăşirea propriei condiţii umane – spre înţelegerea prin bucuria inimii a Dumnezeirii. Urcuşul e greu şi anevoios, pe-alocuri pare imposibil. Bariere apar mereu în faţa noastră, poate cea mai mare este aceea nevăzută, care se referă la sensul urcuşului: oare la capătul lui voi afla cele ce-am căutat? De aceea, nu ca un căutător trebuie să urcăm muntele cunoaşterii lui Dumnezeu, ci ca un drumeţ curios şi încrezător, care se bucură de fiecare floare întâlnită pe parcurs, de fiecare moment în care privind înapoi, poate înţelege perspectiva de ansamblu: atât drumul cât şi contextul în care a fost parcurs…

Teamă privind vârful muntelui înconjurat de nori? Poate – dar e mai bine aşa, căci strălucirea soarelui ne-ar putea orbi. Tocmai pentru a înlătura teama de piscul cel mai înalt, a trimis Dumnezeu în lume pe Fiul său preaiubit, pentru a trăi printre noi, spre a ne arăta nu numai fragilitatea noastră – pe care o ştim, o simţim şi înţelegem cu fiecare despărţire -, ci mai ales pentru a ne arăta dumnezeirea noastră (cea din suflet) şi marile puteri pe care fiecare din noi avem datoria de a le exersa: credinţa, iubirea şi speranţa!

Pe Bunul Isus îl putem cunoaşte – atingerea vârfului muntelui a devenit posibilă!

Însă timpul pe care îl avem la dispoziţie ne este limitat pentru că:

1. trebuie să facem loc şi altora să-L cunoască (să ne imaginăm cum s-ar umple Pământul dacă n-ar mai muri oamenii, cum ne-am călca unii pe alţii pe bătătură faţă de liniştea în care trăim acum!);

2. limitarea timpului individual naşte responsabilitatea petrecerii lui: ce fac cu acest timp (limitat) care îmi este dat, încredinţat mie? (Nu este posibilă o discuţie despre timp între zeii nemuritori!)

3. timpul limitat al individului, pentru că implică mântuirea sa – naşte priorităţile adevărate: ce trebuie să mă preocupe? Ce trebuie să evit? Cum joc corect cartea libertăţii de conştiinţă?

4. timpul limitat al individului face cu atât  mai vizibilă (adică pune în valoare) interconexiunea dintre generaţii: trebuie să înţeleg cum depind în cunoaştere de câştigul celor dinaintea mea şi în continuarea eforturilor celor care vin după mine;

5. timpul limitat pe care eu înţeleg că-l am, mă conduce spre ideea timpului dăruit (sau acordat), adică timpul pe care în mod eronat îl considerăm al nostru – vedem că nu ne aparţine, nefiind generat de noi!


Roter Blitz

Dacă ce-mi spunea mai devreme un prieten este adevărat, anume că lucrurile se “iuţeau” pentru a rezista la “împuţeală”, atunci suntem în situaţia lui “şi-şi”…

Pentru că e limpede, toate formele de comunicare cu care chipurile ne-am obişnuit (dar de care nu încetăm să ne minunăm) – sunt semne ale apariţiei unui alt timp.

O lume nouă se naşte în faţa noastră, şi poate vom trăi clipa în care interviziunea va anunţa triumfal că a început Marea Revoluţie a Femeilor Islamului! Emanciparea lor, prin smulgerea ostentativă a niqab-ului şi ieşirea la lumină va adăuga brusc, hărmălaiei lumii actuale … un cor suplimentar de strigăte ale eliberării!

Sau îşi imaginează cineva că o revoluţie se face în tăcere?!

Rectificarea se impune la final: timpul s-a iuţit pentru că … s-a împuţit!

Next Serious Revolution…