Grosswardein in limba germana sau Nagyvarad in maghiara, Varadinum in latina … Oradea merita un drum la fata locului, dar mai ales un efort minimal de “cercetare si documentare istorica”, pentru a intelege raporturile dintre habsburgi si nobilimea maghiara. La fel de interesante, relatiile dintre nobilimea maghiara din Transilvania si cea din Ungaria… care erau raporturile cu “centrul”, in functie de diferitele perioade ?
Crisul Repede face spectacol dar arhitectura si coltul de arta din interiorul cetatii ne-au scos din teaca aparatul de fotografiat pentru a le lua acasa cu intentia de a le imparti pe blog cu voi toti… E frumoasa Romania?
Ieri, Curtea Constituţională a României a votat (destul de strâns), că Legea Educaţiei este una prea importantă pentru a fi adoptată prin Ordonanţă de Urgenţă şi asumarea răspunderii guvernului… La aflarea veştii, ministăreasa Ecaterina Andronescu a sărit pur şi simplu de pe scaun şi a aplaudat cu o bucurie nedisimulată, imaginea amintind de ţopăiala lui Geoană la aflarea rezultatelor parţiale din noaptea alegerilor prezidenţiale: o eliberare a unei tensiuni acumulate sau pur şi simplu seceta de rezultate din PSD? Altfel, să nu uităm că ministăreasa Andronescu, e şi dumneaei din aluat slab, om ca toţi oamenii, aflat vremelnic sub lumina reflectoarelor şi a camerelor de filmat:
Mă intrigă ştirile care pomenesc de “COZILE FOAMEI”… pentru că nu regăsesc în filmările realizate de operatori, atitudinea cozilor de pe vremea lui Ceauşescu: nici nu am cum, dacă o gospodină vorbeşte la mobil, în aşteptarea rândului la gratuităţile cuvenite!
S-au schimbat desigur multe în România ultimilor 20 de ani, însă prostia şi minciuna sunt ţinute în continuare la loc de cinste…
Săptămâna aceasta am fost la spectacolul lui Tudor Gheorghe„Cavalerii felinarelor târzii”. De data asta, Maestrul a venit să se adreseze bucureştenilor pe limba lor. Mai mult, ne-a luat prin învăluire, aşa cum ştie că ne place nouă… Aparent, a căutat să ne explice limba şi apucăturile vremilor interbelice printr-un imaginar dialog între Zavaidoc şi Moscopol, când de fapt … a reuşit mult mai mult: să ne facă să simţim durerea artistului care trebuie să se coboare în arena politicii, atunci când vremurile o cer!
Pe cât de clar şi-a construit Tudor Gheorghe mesajul său şi pe cât de frumos l-a ştiut reda – tot atât de limpede îmi este acum că ochii puterii au stat în permanenţă asupră-i… Oamenii vremurilor trecătoare au făcut tot ce le-a stat în puteri să inhibe, să distorsioneze şi, în cele din urmă să tragă foloase nemeritate de pe urma performanţei marelui nostru actor!
Simplu şi pervers în acelaşi timp. În chiar miezul spectacolului, au rupt continuitatea poveştii prin simularea unei urgenţe medicale. Noroc că în sală erau suficienţi medici pentru ca leşinul persoanei în cauză să nu rămână în legenda Sălii Palatului ca un caz nerezolvat… Totuşi, penibilul minutelor pierdute şi-a atins ţinta iniţială, remarcabila poveste a fost întreruptă de-un leşin …(*vezi nota de final!)
Lucrul mai grav ne-a fost servit însă la finalul acestui spectacol admirabil, în care oamenii puterii au fost făcuţi cu ou şi cu oţet, clasa politică în ansamblul ei arătată cu degetul pentru deruta societăţii de acum, asemuirea cu jefuitorul sovietic fiind una absolut umilitoare … Ei bine, la sfârşit de spectacol, peste capul lui Tudor Gheorghe (sau cel puţin fără ştiinţa acestuia), i se serveşte surpriza serii: un reprezentant al ministerului culturii se cocoaţă pe scenă şi-i înmânează o diplomă pentru cei 40 de ani de carieră…
Nu mi-a fost dat să văd o scenă mai penibilă pe nici o scenă dintre toate scenele la care am asistat! Halal capital politic cules cu de-a sila de prin preajma bardului în care au venit să lovească cu barda nesimţirii lor pedeliste!
Vestea bună a serii – că românii s-au reapucat de bancuri (bune).
– Auzi, ştii de unde l-au scos ăştia pe Boc?
– Nu, de unde?
– … cică dintr-un ou “Kinder”!
Aceeaşi melodie care a început spectacolul cu rezonanţa unui marş patriotic a avut o cu totul altă altă semnificaţie la sfârşit – când ni s-a părut că înţelegem drama emigraţiei române, privind cu inima sfâşiată dar cu sufletul plin de speranţă la ţară, la românii de acasă, şi – de ce nu? – chiar la românitatea din ei…
… iar până la preluarea de către televiziuni a evenimentelor de cultură marca Tudor Gheorghe, aveţi un fragment aici:
* NOTĂ DE FINAL:
O importantă învăţătură despre dreptul pe care îl avem de a face conexiuni cu privire la faptele ce se întâmplă în jurul nostru. Am lăsat textul iniţial neschimbat – dar am aflat că între cele două momente care au distorsionat spectacolul NU A EXISTAT NICI O LEGĂTURĂ. Cu alte cuvinte, presupunerea mea a fost falsă – dar ce rezultă de aici? Suntem mai speriaţi decât suntem dispuşi să admitem? Îi credităm pe sovietici cu puteri pe care nu le (mai) au? Sau, mai simplu – suntem superficiali şi grăbiţi în a pune pecetea judecăţilor noastre peste întâmplările din jur?!
Multă sănătate, Doamnei în cauză! Ruşine individului din minister!
Că media este purtătoare de mesaj către masse – nu este vina ei, ci tocmai scopul pentru care a fost creată. Însă Herr Gutenberg nu avea de unde să bănuiască forţa tabloidelor ajunse la mare modă spre sfârşitul secolului XX – un asalt de trupuri goale, situaţii conflictuale, tragedii scoase la mezat … foamea de senzaţional este guvernată de principiul “le dăm ceea ce caută, le oferim ceea ce se cumpără!”
Am citit recent un articol al unui stimabil domn care de mulţi ani urmăreşte fenomenul publicitar în România. Am avut chiar şansa să îl cunosc personal, şi apreciez că luările lui de poziţie sunt de cele mai multe ori corecte. Într-un articol recent însă, am rămas surprins nu numai de faptul că împarte lumea noastră în tabere (media vs agenţii) – dar şi că pune în discuţie serios probitatea morală a publicitarilor, gata la orice compromis pentru un pumn de arginţi… Mai jos, vă invit să citiţi articolul Dlui Barbu, şi să căutăm împreună ieşirea din impas, dacă în mod real suntem într-unul…
Vremurile cele rele încă nu au venit peste noi… nu ştim cât de lung va fi mersul pe fundul “U”-ului, dar semnele adaptării la rău sunt vizibile.Pot să adaug la cele corect sesizate de tine mai sus, apetenţa crescută pentru vechiul sistem al combinaţiilor tip “barter”: de genul – hai că accept să mă plăteşti şi în găleţi cu vopsea, dacă tot am prin grădina mea o lucrare de terminat :-)!
Semne ale sărăciei care vine peste noi mai sunt orele de muncă (mai multă) pentru bani mai puţini dar şi tonul tot mai promoţional al campaniilor în derulare… acelea care mai sunt…
Interesant ar fi de analizat produsele şi serviciile care se ridică pe timp de criză: jocurile de noroc, cazinourile …? Bine-ai revenit la noi, dragă BINGO!
Ca umil telespectator, azi dimineaţă mi-a venit să strig replica: “Atenţie, Televiziuni, (tele)comanda la mine!”… după ce-am citit articolul tău, am înţeles cum stă treaba: pe de-o parte, noi agenţiile suntem creatorii unor personaje (Ucenicul Dorel, Vecinul Costel de la doi) care incită pe cei puternici să ia la mişto pe cei slabi, după cum pe cei slabi îi îndeamnă să se revolte împotriva celor puternici, să nu rămână ei fraierii satului!
De acord, puterea bugetelor implică o responsabilitate sporită cu cât acestea sunt mai consistente. Ele pot şi duc la modificări în comportamentul consumatorului. Dar cred că la fel de mult contează calitatea programelor şi a informaţiei selectate şi difuzate în rândul masselor. Dacă Tănase se semnează candid “Dodel” într-un chat de cantonament sau Cristea se fotografiază singur în pielea goală, găsind fiecare în asta te-miri-ce plăcere e …doar treaba lor, nu …i?! Puterea mediei de a corupe prin sharuirea informaţiei sau slăbiciunea ei de a se lăsa coruptă pe motiv de foame … e o temă interesantă, pe marginea căreia vom mai avea de spus câte ceva şi unul, şi celălalt…
Am prins vremurile în care România era condusă de un cârmaci – asemuirea cu o corabie fiind inclusă în metaforă – , pentru ca din 20 Decembrie 2004 să trăim realitatea unui căpitan de vas în fruntea ţării… să fi ajuns osanalele de-atunci să se întoarcă împotriva noastră?!
Vorba unui prieten, povestea tranziţiei s-ar putea intitula sec astfel: „România. Între cârmaci şi cârpaci.” Poate sună prea dur, i-am spus – dar am consemnat, de dragul rimei (şi nu numai) :-)!
Sigur, perioada ultimilor 6 ani nu va rămâne fără rezultat pe tabelă: fostul ministru al transporturilor şi vajnicul său premier îşi vor înscrie numele la temelia celor 40-şi-ceva de kilometri ai A3-ului. Chiar dacă e cea mai mică, autostrada ce leagă Turda de Gilău e cea mai spectaculoasă – pentru că ai în fine, peisaje care însoţesc monotonia vitezei de croazieră … În plus, trebuie să contabilizăm Insula Şerpilor – câştigată la Haga şi bineînţeles, intrarea în Europa – care pare să ne fi sleit de orice alt obiectiv pe următorii ani!
Avem desigur şi libertatea presei, divizată în PRO şi CONTRA primului personaj al scenei politice; un slogan celebru „Să trăiţi bine!” – care a ajuns poantă gust amar dar mai ales o tristă izolare pe planul politicii externe mondiale, reuşind performanţa de a falsa simultan pe mai multe fronturi…
Lipsa unei strategii după intrarea României în Europa în 2007, motivată în principal de faptul că alţii gândesc în locul nostru, loveşte nu numai în creativitatea liderilor noştri politici – (care din lipsă de altceva, se ciondănesc între ei în cerc închis), ci mai ales în perceperea valorii propriei noastre munci. Entuziasmul de a pune în practică propriile idei faţă de ideile ce ne sunt impuse din afară … îmi pare o pierdere care trebuie să ne dea serios de gândit!
Îmi explică cineva, pe bune, ce anume căutăm în Europa?!
Calin Diaconu 