Inaugurăm astăzi o subcategorie nouă în cadrul rubricii “Insomnii”.Măcar, dacă nu putem dormi, să o facem cu folos … Nu ne vom mai întreba unii pe alţii CUM NE-A SCHIMBAT CAPITALISMUL VIAŢA în ultimii 20 de ani, pentru că o asemenea întrebare ne pune în evidentă inferioritate faţă de semenii noştri din Apus, care au învăţat pe pielea lor mişcările ciclice, şerpeşti, ale economiei de piaţă …

Nu! Mai degrabă strig pentru a vă provoca să ne obosim un pic gândirea asupra unui fenomen care şi pentru EI este la fel de nou ca şi pentru NOI.

Să plecăm deci de la întrebarea CUM NE-A SCHIMBAT INTERNETUL VIAŢA, şi să o facem având conştiinţa că suntem poate cei de pe urmă mohicani care avem amintiri despre o lume care apune încet dar sigur: lumea dinaintea computerului personal conectat la MARELE INTERNET!

Să începem cu începutul… Ca atunci când suntem puşi să interpretăm un război prin pacea care s-a încheiat la sfârşit – să ne întrebăm, senini: CUI FOLOSEŞTE INTERNETUL? Veţi spune – nouă, tuturor…

Şi suntem în principiu de acord, întrucât chiar în acest moment în care vă scriu, mă văd nevoit a recunoaşte că nu aş putea “ajunge” atât de repede către atât de mulţi fără acest instrument legat la firele nevăzute ale wireless-ului şi de acolo, mai departe, până în America şi-ncotro mai ajunge cablu şi antena … :-)!

Dar cine suntem care va să zică “aceştia, noi toţi”?

Păi, doară nu suntem cu toţii egali – am înţeles între timp că aceasta e una din marile utopii care ne-au amăgit sufletele. Fiind deci unici, (fiecare în felul lui şi nu fiecare pentru el – aia e altceva) … să încercăm totuşi o catalogare, sau măcar o subîmpărţire pe teme de interes individual sau de grup.

Nimic mai simplu, dacă avem la îndemână un exemplu potrivit! Iar întâmplarea face ca astăzi să fi primit o superbă colecţie de catrene, închinate inamicului numărul unu al sărbătorilor: colesterolul, duşmanul nevăzut. Se cheamă ODA SARMALEI (autor: sclipitorul Păstorel Teodoreanu).

Citesc şi râd. Şi mai citesc o dată, pentru a respira în tihnă rima şi ritmul şi sensul jocului perfect al cuvintelor nici prea lungi şi nici prea scurte, numai bune de gustat … Şi, la un moment dat, ce să vezi: pe coloana din dreapta (aceea aparent nebăgată în seamă de nimeni!) – ZBANG!!! … văd cu coada ochiului o recomandare despre … REGIMUL DIABETIC, integrată automat în context de inteligenţa artificială a MARELUI INTERNET!!!

Mai jos, aveţi o mostră despre cum vom servi publicitatea în viitor, personalizată pe gustul fiecăruia – la modul imperios: IA DUMNEATA DE AICI, CĂCI NOI ŞTIM MAI BINE CE ŢI SE POTRIVEŞTE! Te vom servi cu linguriţa sau cu polonicul – asta are mai puţină importanţă, acum.

Ce contează şi ce trebuie să reţinem este că s-a inventat în sfârşit REŢETA PERSONALIZATĂ DE ADMINISTRARE A PUBLICITĂŢII!

VIVAT! CRESCAT! FLOREAT!

(Cât timp mă duc să-mi pun un şpriţ slab, de vară – deh, ca după sărbători, vă las să vă delectaţi cu imaginea tâmpă a ecranului Toshibei înmărmurite de atâta pricepere, urmând ca textul integral al poeziei să îl primească BONUS TOŢI ACEIA CARE SE ABONEAZĂ LA ACEST BLOG … 🙂 !)


ODĂ SARMALEI şi REGIMUL PENTRU DIABETICI... (CLICK ON PICTURE!)


Viaţa în comunitate – fie că sunt blocuri vechi, de pe vremea lui Ceauşescu, fie că sunt blocuri noi, construite după 1989 – impune reglementări. Altfel, dacă fiecare ar face ceea ce-i trece prin cap, anarhia s-ar manifesta în spaţiile “sharuite” de tip condominium. Iar anarhia se exprimă în poluare şi în cele din urmă în disconfort…

Putem observa însă deosebiri de fond între diferitele probleme pe care administratorii clădirilor trebuie să le rezolve – uneori cu răbdare, alteori cu umor. Iată bunăoară, mai jos, un prim mesaj (rupt de nervi), pe care l-am preluat din scara unui boc ridicat în anii ’70: problema este a GUNOIULUI MENAJER, care nu ia calea ghenei ci porneşte în zbor de la etajele superioare năpăstuind pe cei care locuiesc la parter…

… faţă de cele de mai sus, m-am surprins aflând un cu totul alt tip de mesaj într-un bloc din nordul Capitalei, dat în folosinţă în ultimul an. Totul mirosea a proaspăt, numai că VOLUMUL RACORDĂRII la reţeaua de canalizare a oraşului a fost calculat la un minim de bun simţ. Remarcaţi termenii tehnici care domină mesajul – dar, în esenţă, totul se rezumă şi într-un caz şi în celălalt, la bună creştere şi purtare de grijă a lucrului pe care îl foloseşti în comun cu vecinul tău drag…



… e tot acolo unde l-au lăsat strămoşii noştri, noi ne-am apropiat de el. Încercăm să-l măsurăm, să-l cuprindem în complexitatea lui. Şi noi, şi copii copiilor noştri vom depinde de el – plante, oxigen, viaţă!

Mai jos, un filmulet pentru cei care se declară “meteosensibili”…


Sufletul nostru e orb.

Şi, ca un orb, s-a învăţat să simtă, încă din copilărie – întristarea şi plăcerea: primul zâmbet al copilaşului nou-născut, este adresat în somn… cui? Poate unor amintiri netrăite încă, sau poate unor proaspete amintiri, legate de lumina ochilor Mamei, căldura şi parfumul aşternutului cald… amintiri neînţelese şi necomparate, ci trăite (sau retrăite) în memoria sufletului.

La fel, primele supărări „pe mâncare”, atunci când pornim din nimicuri războiul nostru de câteva minute cu Lumea, când nimeni nu ne înţelege, toţi sunt parcă împotriva noastră, fără să putem demonstra acest lucru („las’ că ştiu eu”)… furia ni se topeşte rapid în întristare, în melancolie, pentru ca apoi, uitarea să ne ajute să „trecem peste”, să o luăm de la început.

 Sufletul nostru orb are nevoie de Raţiune.

 Raţiunea îi explică Sufletului ceea ce acesta ştie/simte din propria-i experienţă (o ştie numai intuitiv, căci nu are cuvinte să-şi explice stările cognitive pe care le trăieşte, afară de poeţi!) că nici întristarea şi nici plăcerea nu sunt definitiv bune. Ele sunt trăiri extreme, iar la mijloc – în spaţiul îngust şi strâmt, pe calea celor puţini, prin gămălia de ac în care uneori încape o cămilă, e… pacea sufletului: zâmbetul de mulţumită (şi nu rânjetul de automuţumire).

Sufletul, pe măsură ce avansează în experienţe, ani şi riduri, ar trebui să fie tot mai deschis în ascultare către sfaturile Raţiunii. Însă nu e relevant să devii ascultător de nevoie, atunci cănd nu mai ai încotro! Nu e relevant pentru dialogul Suflet – Raţiune, ca primul să asculte de-al doilea numai după ce… a surzit!

Vom spune că Raţiunea are nevoie de ceva timp, în fiecare din noi, pentru a se maturiza, dar o vom găsi până la urmă acolo – căci este darul cunoaşterii Binelui şi Răului, este darul care ne-a izgonit din Rai, făcându-ne muritori.

 Sufletul nostru orb are nevoie de Raţiune, care stă trează sau picoteşte – din puterea Voinţei. Voinţă, care e misterios mai puternică cu cât e mai smerită! Voinţă pe care o cerem prin rugăciune, pentru a o îndeplini (şi nu pentru a o creşte!), în fiecare zi a vieţii noastre.

 (…gânduri pe marginea unor lecturi niciodata pre tarzii, din Sfântul Antonie cel Mare)