Sfârșitul civilizației nu trebuie căutat neapărat în povestea unor cataclisme naturale (erupția unui vulcan) sau sociale (invazia unor migratori) … ci poate fi lesne observat în neputința acesteia de a avansa, de a civiliza pe mai departe, de a transforma pe cei rămași în urmă, urcându-i pe următoarea treaptă a evoluției lor.
Exact ca un drum de asfalt, care necesită pregătire (planificare, identificarea resurselor) și apoi implementare (sau execuție) atentă din partea unor specialiști, … tot astfel și civilizația trebuie să caute să se extindă spre periferie, pentru a duce ”asfaltul ei” până la ”capătul lumii”.
Capătul lumii – această convenție bună pentru stimularea exploratorilor meniți să-și depășească limitele – este acolo unde se termină suflul, benzina sau puterea de radiere a ceea ce noi numim ”bine”, ”modern”, ”util”, ”normal” … Nu e nici o dramă, dacă dincolo ar trăi oameni cu așteptări diferite (de exemplu, tradiționaliștii: cred că s-ar simți în elementul lor pe-o uliță neasfaltată și fără utilități). Tragedia începe în momentul în care, prin comunicarea universală oamenii lumii întregi ajung să facă parte din același sat (”satul global” – the global village).
Știind cu toții (mai mult sau mai puțin) aceleași lucruri, ne vom dori în cele din urmă să trăim … la fel?!
Aici nu s-a terminat un drum. Aici s-a terminat o zi de muncă (adică un timp) sau s-a terminat un buget (adică o resursă) … probabil așa am inventat, cu mult timp înainte de-a se întâmpla, ”venirea americanilor”!
Calin Diaconu 