Răbdarea nemților a fost greu încercată de eșecul răsunător și aș îndrăzni să spun nedrept pe care Mondialul din Rusia – prin mexicani la început și sud-coreeni mai apoi, l-a administrat Panzerelor … Ce-a mai contat și cine mai ține minte fabuloasa răsturnare de scor cu suedezii … vezi tu, așa a fost scris, ca după Italia și Olanda nici Germania să nu poată cu mult mai mult de data aceasta. Când intri pe teren cu pretenții (altfel, justificate și legitime!) de dominație mondială – ești pedepsit, căci modestia și concentrarea challengerilor, foamea lor de afirmare, se combină într-un cocktail letal, care-i poate răpune chiar și pe cei mai titrați dintre europeni.

Rămane deschisă întrebarea adresată orgoliului rănit. Cum? Tocmai Germania, să nu se califice ea în optimi, să nu iasă ea din grupe, să asiste ea cum frații francezii câștigă turneul en-fanfare, cum prietenii japonezi se pleacă cu parcă ceva mai multă demnitate în fața unei mari favorite (Belgia), cum rivalii lor englezi scriu din nou istorie … iată că toate aceste lovituri, le-au fost prea mult, judecata li s-a întunecat și au revenit cu furie – la naționalism … căutând explicațiile în arianismul de odinioară. Păi, da! Ce te poți aștepta de la unul ca Mesüt Özil,  care după ce că e turc, îi mai face și campanie electorală unui dictator în loc să-și vadă de antrenamente și de fotbal!

Numai că Mesüt Özil e un german care își respectă originile turcești. A fost educat de părinți să nu-și uite locul de baștină iar nemții l-au promovat ani de-a rândul ca pe un exemplu de succes în managementul integrării minorităților etnice și al multiculturalismului. E bine să ai flori ca Mesüt Özil … dar nu te poți bucura de primăvară, până nu schimbi mentalitatea unui popor – iar unele popoare nu acceptă să-și schimbe nici imnul, nici steagul și nici să renunțe la obsesia superiorității …

Și cum se întâmplă des în viață, la greu, se caută vinovați. Agresat și nemulțumit de umilințele la care a fost supus de politicieni si conducerea Deutsches Fussball Bund (DFB) și mai ales supărat de pierderile bănești prin retragerea unor sponsori – se pare că cel mai mult l-a deranjat reacția VW-ului de a nu-i mai folosi imaginea în campaniile de marketing … – jucătorul german de origine turcă, născut la Gelsenkirchen, a decis că e timpul să se retragă (cu ceva tam-tam – adică lăsând o notă explicativă), din Mannschaft.

Publicăm mai jos scrisoarea in trei puncte, scrisă de Mesüt Özil în limba engleză, pentru a aduce cazul Germaniei cuprinse din nou de tentația naționalismului, în atenția opiniei publice internaționale.

Lumea a devenit demult un sat global, iar umilință mai mare decât a nu le mai purta tricoul și a nu le mai vorbi limba … nu cred să existe. Ah, supărare-supărare, cum mai aduci tu la lumină adevărurile care păreau îngropate definitiv, în trecut! ”Ești german când câștigi și turc când pierzi” – e o acuzație rasială, pe care Ozil, ca simbol al integrării generației copiilor de emigranți o propune spre dezbatere unei societăți șocate de pierderea titlului la un sport în care să recunoaștem, sunt destul de pricepuți!

Într-un anumit fel însă, acuzația ne poate privi pe toți – dacă vrem să ne considerăm … europeni.

Simbolul turcilor nascuti in Germania

 

0

1

2.1

2.2

Source: Official Facebook Page, Mr. Mesüt Özil


Munich Oktoberfest: chairoplane Deutsch: Oktob...

La doi ani de la inceputul Facultatii, tanarul student – corespondent al nostru la Muenchen -, se lasa framantat de asemanarile si mai ales deosebirile dintre “noi” si “ei”. Doi ani se pare ca nu au fost suficienti pentru ca el – un tanar crescut si educat in Romania (fie chiar intr-o Scoala cu predare in Limba Germana!), sa devina complet si pe de-a-ntregul “unul de-al lor”.

In scrisoarea aceasta, simtim – pe langa nostalgia locurilor pe care le numim “acasa” si un oarecare deranj al faptului ca noi suntem atat de ramasi in urma … Dar stai putin! … Cum e corect, de fapt? “Ramasi in urma” … sau “nerobotizati complet”?!

Intre doua sesiuni, ii multumim ca si-a facut timp sa ne scrie! 🙂

… si iata: au trecut aproape doi ani de cand locuiesc in acest oras, de cand traiesc in aceasta tara. In acest timp pot spune ca m-am obisnuit cu mentalitatea germana (asta s-a dovedit a fi cu mult mai usor decat ma asteptasem, caci lucrurile chiar par a functiona in acest sistem… suprabirocratizat). Cat a contat “pregatirea” din cei 12 ani de Scoala Germana din Romania? Probabil mult. Probabil m-am deschis catre cultura si civilizatia germana mai mult decat imi puteam imagina. Altfel, nu-mi explic cum am reusit sa ma impac atat de repede cu faptul ca sunt inconjurat de nemti … (daca imi convine sau nu – e o alta chestiune!).

Din aceasta pozitie a omului adaptat, insurubat, “eingelebt” – cum se spune pe-aici – incerc sa arunc o privire mai blanda asupra acestui popor, atat de diferit de noi, balcanicii … de noi, latinii.

Calatorind in perioada Craciunului cu troleibuzul pe strazile aglomerate ale Bucurestiului am observat un lucru pe care, chiar daca l-am vazut ani la rand zi de zi … nu l-am remarcat niciodata: oamenii care ma inconjurau pareau a fi tristi, suparati, obositi; aveam senzatia ca pe umerii lor apasa o greutate de care ei erau constienti, si de care nu se puteau elibera nici macar in acel moment, nici macar in timpul Craciunului. M-am simtit stanjenit: ce am facut eu ca sa nu am griji?! De ce eu puteam sa zambesc cand altii au pierdut acea bruma de optimism care te poate face fericit si in momentele grele ale vietii? Intors in Munchen am observat insa cum aici, lumea din autobuze pare mai fericita (apropo, Munchenul este un oras in care troleibuzele lipsesc, impreuna cu multitudinea de cabluri suspendate peste strazi tipica “atmosferei” bucurestene). M-am intrebat de ce si de unde aceasta diferenta – si am reusit sa formulez o ipoteza relativ satisfacatoare. Aici, lumea poate si trebuie ca este mai fericita din trei motive: in primul rand, oamenii nu au grija zilei de maine si in al doilea rand, se ocupa cu ceva care le creeaza o satisfactie (daca nu profesionala, macar materiala). In al treilea, la acesti nemti, totul este clar. De luni pana vineri, opt ore pe zi, se lucreaza (cum este clar faptul ca atunci cand trebuie sa se lucreze se si lucreaza, caci probabil cea mai importanta trasatura de caracter pe care o are acest popor este simtul datoriei), vineri seara este “Feierabend” unde fiecare se distreaza cat si cum poate, sambata nu se face nimic (eventual cumparaturi, eveniment la care participa toata familia) iar Duminica – zi de odihna si rugaciune. Bineinteles mai vin si acele perioade ale anului la fel de clare si bine stabilite (Oktoberfest, Fasching etc.) unde se stie ca … nu mai trebuie sa stii nimic, ca nu mai trebuie sa urmezi incadrarea in vreun tipar – in afara de … tiparul implicit al momentului festiv care se repeta mecanic, an dupa an …

Ceea ce am gasit interesant este felul in care fiecare incearca sa fie “deschis”, “sociabil”; poate ca exista undeva, in subconstient, un oarecare complex (plec de la presupusul ca nemtii sunt la curent in legatura cu “ideile preconcepute” pe care celalate popoare le au in ce ii priveste) care ar putea explica acest comportament; de fapt si de drept raman lafel de “inchisi” si “reci” cum ne inchipuim noi ca sunt (vor mai fi si exceptii, dar aceste exceptii nu confirma ele oare regula?). Incetul cu incetul, relatia intre tine si ei se schimba; incepi sa le castigi simpatia si ei incep sa aibe incredere in tine, si (dupa mult, mult, mult timp) se “deschid”.

Inchei aici aceasta scurta relatare inspirata din amintirea mijloacelor de transport in comun, citand pe un bun prieten, student la Viena, care mi-a spus intr-o seara de martie, in fata unei beri si in mana cu o tigara, ceva care suna in felul urmator: “Oamenii astia sunt intr-adevar deosebiti; cel mai mare neajuns al lor este insa, ca sunt nemti…”

 


–  … ai inteles, baiete? Armata Imperiului Roman era formata din legiuni – 25 la numar -, care aparau granitele provinciilor … arta romanilor era de a negocia, dincolo de “limes” – adica de limita, de granita -un fel de “cordon sanitar”, unde-i plateau pe barbari sa le asigure pacea …

– Da, Tata, inteleg … Dar spune-mi te rog: halba asta tu chiar ai primit-o cadou, atunci la Muenchen?! 

– Hai mai, lasa-ma cu prostiile si incearca si tu sa te concentrezi un pic! Sa reluam …

… si incerc, gustand din limonada, sa-mi continui lectia despre romani si imparatii lor. Pentru a reface concentrarea pe tema – apelez la imaginile de la inceputul filmului “Gladiatorul”, acelea in care Marcus Aurelius se bate cu triburile germanice. Perfect exemplu pentru a ilustra superioritatea masinii de lupta romane dar mai ales un mod de a tine viu interesul pentru istorie …

Abia a doua zi de dimineata, imi reamintesc faza cu halba de bere de la Hofbrauhaus din Muenchen, si incep sa rad de unul singur …

Eram la sfarsitul unui sejur in Germania, cadourile erau deja multe, asa ca se punea problema sa mai luam o geanta de voiaj. Asta nu rezolva insa problema kilogramelor suplimentare din cala avionului. Banii programati – ajunsesera si ei pe terminate, si exista un stress de incadrare in bugetul programat al excursiei. In atare context, vizita la Hofbrauhaus risca sa se termine fara a achizitiona o halba pentru colectia personala, gandita a cinsti traditia de berari a familiei.

Ma resemnasem aproape cu gandul ca vom pleca spre casa fara o halba cu lei pe ea … cand, la al treilea drum spre toaleta, trecand din nou pe langa magazinul de suveniruri, imi fac curaj si cer sa-mi impacheteze una de-un litru.

Cand revin la masa – nu am unde ascunde pachetul cu pricina, asa ca sunt luat imediat la intrebari:

– Ce-ai luat acolo? Sa nu-mi spui …

– Ba da, dar …

– Adica ti-am spus ca nu avem unde sa mai punem lucrurile copiilor, si tu ai luat o halba? Halba ne trebuie noua?

– Stai sa vezi, cum s-a intamplat …

– Ce sa vad?! Degeaba iti spun eu si-mi racesc gura, ca tu tot ca tine faci! Foarte bine, sa vedem cum o duci tu acasa, cu grija, fara s-o spargi!

– Hai mai, lasa-ma sa va povestesc cum s-a intamplat! Ca nu am dat bani pe ea …

– Ei, cum n-ai dat bani pe ea?!

– Pai da, era la promotie!

– Cum asa?

– Zau! Fiecare al o sutalea cetatean care iese fericit din toaleta, primeste o halba de bere, din partea casei! Ziceti si voi – puteam sa refuz un asemenea premiu?! 🙂

Concluzia? Faptele istorice ca si amintirile noastre – au nevoie, pentru a fi rememorate – de dovezi, de izvoare. Pana la urma, reconstituirea unei epoci intr-un film istoric sau retrairea unui moment dintr-o excursie personala sunt un efort de “plonjare in trecut”, o lupta impotriva uitarii … Reconstituim pentru a cunoaste – cu mai multa sau mai putina nostalgie, cu mai multa sau mai putina seriozitate, dupa anvergura fiecarui caz pe care il abordam.

Habe de bere

 


Nu e nevoie ca o natiune sa fie mare (in sensul de numeroasa) pentru a ne starni respectul…

Mica natiune slovena isi vede de treaba, de frumusetea reliefului muntos si are grija sa aduca la lumina acel verde crud, ingrijit – pe care il mai intalnesti poate doar in Austria, Elvetia, Irlanda sau Germania … (ma gandesc la verdele ierbii neparjolita de soare si mai ales neingropat in balarii sau buruieni).

Padurea e padure – imi veti spune – dar, pentru a se exprima, are nevoie de deal, de munte, de panoramare (sau perspectiva spectacolului).

Pana si autostrada care strabate Slovenia de la un capat la altul are iarba tunsa pe margini!

Intrebarea cu care parasim aceasta frumoasa tara de munteni pusi pe treaba este: cine le-a construit acestora tunelurile: imparatii Austriei, Tito sau Coana Europa?

E, daca vreti, un reflex al gandirii anchilozate de roman care asteapta binefacerile civilizatiei si impulsul marilor transformari de la cineva din afara!


AUDIMAX - locul maximei audiente

Se implinesc noua (9) luni de cand studentul nostru a plecat in lume, la Muenchen, sa descopere tainele vietii si regulile scolii. Pentru ca a trecut peste prima sesiune de examene, se cuvine sa vorbim un pic despre Scoala ca atare: ce ne place, ce ne deranjeaza dar mai ales cum functioneaza lucrurile pe-acolo – la Technische Universitaet din Muenchen (Bavaria).

 

Despre Facultate in general – numai cuvinte de lauda! Citam din discutia avuta recent pe google/optiunea shared docs:

“La acest punct nu am ce critica, ci o lauda este de rigoare, caci salile sunt foarte bine dotate – ma refer la sisteme audio/video etc – cursurile cele mai importante se filmeaza si se pun pe internet. Scripturile (materialele) si ele se afla pe platforma universitatii. Pe scurt sunt foarte bine organizati in ceea ce priveste mediile”…

Diseminarea informatiei se face prin urmare judicios – si ne bucura sa auzim ca o Universitate Tehnica tine pasul cu vremea :-)!

Obisnuit din Romania traditionalista sa nu isi comenteze/critice Profesorii in nici un fel – pentru ca nu e nici frumos si nici bun acest lucru, studentul nostru face totusi o distinctie interesanta intre Pedagogi (oameni ai cartii, Leseratten pe germana) si Specialistii practicanti (aceia care au invatat din viata, si se bazeaza pe concret):

“Ei, la punctul profesorilor nu pot sa ma pronunt, deoarece sunt si unii care din punct de vedere pedagocic nu prea se pricep, altii care iti face placere sa-i asculti. Presupun ca asa este cam peste tot si nu vreau sa intru in detalii deoarece consider ca nu are rost. Un singur lucru nu-mi convine, si anume faptul ca un curs nu este tinut de profesori sau doctoranzi sau “staff universitar” in general, ci de… cum sa-i zic… oameni din domeniu. Asta nu e neaparat rau, deoarece exemplele din “viata reala” sunt intotdeauna binevenite, dar la materii grele si greu de patruns ar fi mai benefic un bun profesor decat un bun practicant.”

Ce s-a ales din relatia Profesor-Elev, care functiona atat de direct in Liceul abia absolvit? Ce a mai ramas din “gentle approach”-ul unor meditatii de tipul “unu la unu”? Unde sunt intrebarile care primeau pana nu demult raspunsuri personalizate?

“Ei bine, la punctul acesta vroiam de fapt sa ajung, caci este cel care ma deranjeaza cel mai tare. Problema pe care o vad la facultate este ca suntem prea multi elevi (sic!). Cursurile se tin de regula intr-un amfiteatru imens (suntem in medie 1000 de insi, in functie de curs) iar punerea intrebarilor devine foarte problematica. Imi placea sa-mi imaginez cursurile mai mult ca un dialog si mai putin ca un monolog, dar poate ca inca sunt prea la “inceput” ca sa pretind asa ceva.

Inca un dezavantaj al grupelor foarte mari este “zgomotul de fundal”. Este o mare galagie, in alte cuvinte.”

La intrebarea suplimentara daca nu exista si seminarii in afara cursurilor, si daca cei multi acum la inceput nu cumva abandoneaza pe parcurs (a se verifica in anii mai mari, cum functioneaza treaba), studentul nostru raspunde cu amabilitate:

“La noi se impart in trei: Vorlesungen/cursurile, Ubungen/ Exercitii sau seminarii, cu asistentul in cea mai mare masura si in grupe relativ mai mici, de doar 300-400 de insi si Tutorubungen in grupe intr-adevar mici (cca 30) care sunt tinute de studentii mai mari. Asta cu mersu’ la cursuri din anii mai mari suna intradevar interesant. O sa ma interesez si o sa va anunt.”

Dar examenele? Le-ai luat sau le repeti? Nu ne mai tine cu sufletul la gura :-)! Ai stiut? Cum au fost subiectele? Ti s-au parut grele?

“Intrebarile au fost foarte clar puse in ordinea dificultatii, primele doua sau trei subiecte relativ usoare/rezolvabile iar ultima jumatate destul de criptice (Cum ar veni sa iei peste 4.0, nota de trecere, 1.0 fiind cel mai bun rezultat si 5.0 cel mai slab. Ca sa treci iti trebuie 50% din punctaj, iar de acolo in sus se subtiaza) .

La unele materii s-au orientat dupa cursuri foarte mult (economie, mate, contabilitate) la altele ceva mai putin (logistica, entrepreneurship), cat despre note sunt in mare parte multumit. Nici un rezultat stralucit (mai putin la mate, datorita examenului usor) cateva bune da pentru care am si muncit foarte mult (economie, managementt science) dar si cateva proaste (restu’). In orice caz efortu’ depus a corespuns notelor, asta e sigur.

Despre medie nu pot sa-ti zic nimic sigur, doarece nu s-a afisat un rezultat comun (decat la fiecare examen in parte) si m-am aflat in prima treime la cele cu rezultate bune si in a doua treime, respectiv printre ultimii la alea mai proaste. Media, de aprox 2.6 este considerata bunicica din cate am inteles de la studentii mai mari.”

In fine, ca sa nu exageram cu intrebarile, l-am rugat sa ne mai spuna ceva despre atmosfera in general… despre mediul universitar.

“Aici iarasi sunt destul de nemultumit. Nu stiu exact de ce dar nu ma simt ca si cum m-as duce la facultate. Lumea din jurul meu nu-mi inspira inteligenta (bineinteles ca sunt surprins din cand si cand de cate o exceptie). Poate o fi din cauza admiterii (practic inexistente), dar iarasi ce inseamna o nota la un examen? Asta nu imi pot explica, dar poate ca pe parcurs o sa ne mai triem.”

Nu ma pot opri sa incerc… nici macar la Biblioteca nu simti cum duduie intelighentia, cum vibreaza sinapsele, cum se aduna intelepciunea dornica de inmagazinare?

“Ai dreptate, si intr-adevar aici este o oarecare atmosfera academica, insa o multime de oameni care stau si calculeaza, sau programeaza in functie de …, nu mi se pare asa fascinant (lumea nu prea foloseste carti, si “Mac-ul” pare sa fi inlocuit cu brio mediul clasic al invataceilor de alta data). O problema ar mai fi si spatiul foarte limitat, in timpul sesiunii nu ai nicio sansa sa mai prinzi vreun loc, acestea fiind in jur de poate 2000-3000 la vreo 80.000 de studenti in total.”

... si pe dinlauntru!