Doar că trebuie să fiu atent cu el, să nu o ia(u) razna. Adică – nu mă pot da (încă) pe mâna lui chiar aşa pe de-a-ntregul… Poate multe, prietenul meu Google – dar nu a ajuns la subtilităţi, nu răzbate perfect şi din prima până în adâncul fiinţei noastre de români adaptaţi la (şi în acelaşi timp surprinşi mereu în) offside!
Bunăoară, facilitatea de traducere online. Frate, ce bine se mişcă, ce plăcere să te joci cu Translator-ul online. Dar, cum spuneam mai sus, e nevoie de atenţie. Mărită, că merită!
Setez programul din Română în Franceză.
Introduc: “ai noştri, ca brazii”. Soluţia propusă: “le nôtre, que les arbres” – nu, nu mă mulţumeşte, nu mă pot mulţumi cu atât! Hai Google, poţi mai bine de-atâta…
Introduc din nou, cu emoţie: “ai noştri, ca coniferele”. Soluţia mă satisface deplin: “le nôtre, comme les conifères” … Are zvăc, are poantă! … Vizionare plăcută şi … ţineţi aproape, online sau offline, uniţi mai ales în cuget şi simţiri!
Apropo, pentru a sorbi dintr-o suflare – HĂUL DINTRE GENERAŢII, e nevoie de …?
Temperatura a trecut într-o noapte de la plus la minus. În interior, seva copacilor mai pulsa încă – iar căldura pe care vişinul, în cazul de faţă – a găsit de cuviinţă să o emane, a ridicat ţepii apei înapoi spre cerul din care au căzut: ţepii de gheaţă …ar cam fugi înapoi – dar se vede treaba că s-au înţepenit pe-aici :-)!
În timpul acesta, copiii reinventează bulgării şi trasul la ţintă… după două zile de “muncă” – se conturează un model şi o posibilă nouă subramură a futurologiei: cititul în bulgări sparţi aleatoriu de zid! Spune-mi, ce vezi în modelul de mai jos?
Biserica a fost ctitorită de boierul Hristea Belivacă, la sfârşitul sec XVIII. Un popas spiritual obligatoriu pentru cei care doresc să simtă parfumul modei de dinaintea întoarcerii tinerilor paşoptişti vorbitori deja de franceză şi purtători deja de joben… Nectarie, Episcopul Râmnicului – binecuvântează fapta binecredinciosului boier oltean, posibil prieten de-al Vladimirescului… iar Arhangheli şi Îngeri veghează încă asupra noastră!
Mărturisesc cu ruşine că nu ştiam mare lucru despre Herbie Hancock, înainte de întâlnirea noastră – ieri, la Sala Palatului. După mai bine de două ore de stat împreună – el pe scenă, împreună cu Bandul lui de superprofesionişti iar eu într-unul din fotoliile incomode din sală, alături de un prieten căruia ţin să-i mulţumesc pentru iniţiativă şi a probabil încă 4000 de pasionaţi ai jazz-ului care au venit să asculte dar mai ales să trăiască, să respire vibraţiile muzicii de calitate… cred că am plecat un pic mai bogat spre casă!
Herbie e în turneu prin lume. Reţeta americană de promovare a ultimului său album – THE IMAGINE PROJECT http://www.herbiehancock.com/imagine/ – a avut motive să nu ocolească publicul românesc, cunoscător şi consumator de muzică exploratoare de bună calitate.
O primă impresie. Herbie reuşeşte să răzbune – prin forţa muzicii sale – sclavii răpiţi în urmă cu epoci istorice din patria lor africană. Cum? Jazz-ul îşi are originile în gospel, trecând prin blues, evoluând dincolo de graniţele plantaţiilor de bumbac prin universala recunoaştere a valorilor. Valoarea care se obligă pe sine la căutare, la jocul întrebărilor şi al răspunsurilor care nu trebuie să fie definitive. În definitiv… în artă, nimic nu e definitiv! – ne transmite H.H. şi ne propune o meditaţie asupra globalizării în părţile ei cele bune: bunătatea din oameni este peste tot aceeaşi :-)!
Herbie în apărarea steagului american, simbol şi promotor al globalizării? Nu chiar aşa. Mai degrabă Herbie în căutarea redobândirii, recunoaşterii şi – de ce nu, gloriei – pentru continentul pierdut în urmă cu generaţii de strămoşii săi…
O obligaţie. Să folosim timpul nostru liber, acela puţin pe care îl avem la dispoziţie – pentru a recupera bagajul informativ la care nu am avut acces pe vremea inchiziţiei comuniste. Noroc că avem YouTube-ul: Herbie şi-a păstrat spiritul de explorator, care l-a consacrat în anii ’80 …
Săptămâna aceasta am fost la spectacolul lui Tudor Gheorghe„Cavalerii felinarelor târzii”. De data asta, Maestrul a venit să se adreseze bucureştenilor pe limba lor. Mai mult, ne-a luat prin învăluire, aşa cum ştie că ne place nouă… Aparent, a căutat să ne explice limba şi apucăturile vremilor interbelice printr-un imaginar dialog între Zavaidoc şi Moscopol, când de fapt … a reuşit mult mai mult: să ne facă să simţim durerea artistului care trebuie să se coboare în arena politicii, atunci când vremurile o cer!
Pe cât de clar şi-a construit Tudor Gheorghe mesajul său şi pe cât de frumos l-a ştiut reda – tot atât de limpede îmi este acum că ochii puterii au stat în permanenţă asupră-i… Oamenii vremurilor trecătoare au făcut tot ce le-a stat în puteri să inhibe, să distorsioneze şi, în cele din urmă să tragă foloase nemeritate de pe urma performanţei marelui nostru actor!
Simplu şi pervers în acelaşi timp. În chiar miezul spectacolului, au rupt continuitatea poveştii prin simularea unei urgenţe medicale. Noroc că în sală erau suficienţi medici pentru ca leşinul persoanei în cauză să nu rămână în legenda Sălii Palatului ca un caz nerezolvat… Totuşi, penibilul minutelor pierdute şi-a atins ţinta iniţială, remarcabila poveste a fost întreruptă de-un leşin …(*vezi nota de final!)
Lucrul mai grav ne-a fost servit însă la finalul acestui spectacol admirabil, în care oamenii puterii au fost făcuţi cu ou şi cu oţet, clasa politică în ansamblul ei arătată cu degetul pentru deruta societăţii de acum, asemuirea cu jefuitorul sovietic fiind una absolut umilitoare … Ei bine, la sfârşit de spectacol, peste capul lui Tudor Gheorghe (sau cel puţin fără ştiinţa acestuia), i se serveşte surpriza serii: un reprezentant al ministerului culturii se cocoaţă pe scenă şi-i înmânează o diplomă pentru cei 40 de ani de carieră…
Nu mi-a fost dat să văd o scenă mai penibilă pe nici o scenă dintre toate scenele la care am asistat! Halal capital politic cules cu de-a sila de prin preajma bardului în care au venit să lovească cu barda nesimţirii lor pedeliste!
Vestea bună a serii – că românii s-au reapucat de bancuri (bune).
– Auzi, ştii de unde l-au scos ăştia pe Boc?
– Nu, de unde?
– … cică dintr-un ou “Kinder”!
Aceeaşi melodie care a început spectacolul cu rezonanţa unui marş patriotic a avut o cu totul altă altă semnificaţie la sfârşit – când ni s-a părut că înţelegem drama emigraţiei române, privind cu inima sfâşiată dar cu sufletul plin de speranţă la ţară, la românii de acasă, şi – de ce nu? – chiar la românitatea din ei…
… iar până la preluarea de către televiziuni a evenimentelor de cultură marca Tudor Gheorghe, aveţi un fragment aici:
* NOTĂ DE FINAL:
O importantă învăţătură despre dreptul pe care îl avem de a face conexiuni cu privire la faptele ce se întâmplă în jurul nostru. Am lăsat textul iniţial neschimbat – dar am aflat că între cele două momente care au distorsionat spectacolul NU A EXISTAT NICI O LEGĂTURĂ. Cu alte cuvinte, presupunerea mea a fost falsă – dar ce rezultă de aici? Suntem mai speriaţi decât suntem dispuşi să admitem? Îi credităm pe sovietici cu puteri pe care nu le (mai) au? Sau, mai simplu – suntem superficiali şi grăbiţi în a pune pecetea judecăţilor noastre peste întâmplările din jur?!
Multă sănătate, Doamnei în cauză! Ruşine individului din minister!
Calin Diaconu 