E de ras sau de plans?

Ma opresc in coada formata pe Podul Basarab – dimineata, in “rush hour”, asteptam verdele pentru a cobori spre Bdul Titulescu – si pun avariile. Comut telefonul pe functia aparat de fotografiat si ma transform in reporter de ocazie. Un reporter framantat de mult prea multe intrebari importante, carora nu le poate da raspunsuri pe fuga …

Care sa fi fost mobilul ascuns al initiativei acelora care au conceput aceasta placa memoriala?! Cum se scrie de fapt o placa memoriala?! Nu trebuiau trecuti inginerii, arhitectii, perioada in care am suferit cu totii pentru ca in acel loc a fost un santier?!

De ce au simtit nevoia sa-si laude sefii – fiecare pe al lui?! Cum s-au gandit sa impace si capra si varza?! (Apropo, cine e capra si cine se lasa mancat de cine?!)

Cata vreme s-au straduit sa scrie acest text?! Cate variante pana au ales-o pe aceasta?! Se va fi votat in mod democratic, au avut cvorum?! Cum au votat – cu bile sau la vedere?!

De unde au gasit bani pentru aceasta placa memoriala?! Au fost prevazuti in bugetul Podului inca de la inceput?!

Ma trezeste din scurta meditatie claxonul celui din spatele meu. Stii ceva? Are dreptate si omul asta, viata trebuie sa mearga inainte, daca nu altfel – macar precum coada asta, care iata – se pune incet, incet, in miscare …

Un ditai Podul, sabotat de-un stop de intersectie; un ditai Stadionul, sabotat de-un gazon: traim intr-o lume imperfecta si totusi avem timp pentru placi comemorative.

O fi bine? O fi rau?

"Inceput de ... si finalizat de ..." : s-a inventat placa memoriala nesimtita!


Omul creste (se dezvolta) precum o planta – care are nevoie nu numai de soare, apa si minerale din pamant -, ci indeosebi avand toate acestea, de proptele (araci, uluci, pari sau stalpi de sustinere). Altfel, cresterea sa ar ramane una chinuita. Imaginati-va plantele agatatoare tarandu-se pe jos, pe pamant, orbecaind dupa un ciot de care sa se prinda pentru a-si expune rostul luminii soarelui …

In Apostolul  Sfintei Duminici de astazi, Sfantul Pavel distinge limpede, atat pentru galatenii de acum doua milenii cat si pentru noi ce de astazi, intre cele doua “proptele” care ne indrepteaza pe noi oamenii, adica ne ofera sansa de a ne ridica de la pamant: 1. Faptele Legii (deci nu Legea ca atare, ci ascultarea fata de aceasta) si 2. Credinta in Hristos Isus (puterea divina pe care o primim si o crestem in noi).

Ne spune Sfantul Pavel ca faptele Legii nu sunt suficiente. Sunt necesare – adica e bine, cand facem binele si este rau cand facem raul -, dar nu sunt suficiente pentru indreptarea noastra: adica, pentru inaltarea noastra de la pamant, din starea de taratoare, spre inaltimea Crucii lui Hristos!

Pentru aceasta, este o datorie a noastra sa incercam a intelege profund, prin simturi si ratiune de-o potriva, sacrificiul din iubire de oameni si jertfa pe Altar a Mielului: iata o propunere spre o verticalitate de alt tip – nu ingamfata, ci smerita, pe care Biserica crestina ne-o propune astazi (ca si ieri) prin glasul Apostolului Neamurilor.


Un ochi de artist al strazii – a imaginat scena de mai jos: o mana uriasa prinde micutul soricel (patat pe labute cu sangele propriului popor), si-l arunca in lada de gunoi a istoriei…

Gaddafi se ascunde, iar spectrul reintoarcerii lui exista. Cu atat mai valoroasa este lucrarea, pe care artistul a compus-o in plina zi, sub amenintarile reale ale partizanilor unui regim care nu a capitulat inca, in mod oficial.

De aceea, daca ajuta cu ceva recunoasterea unora care am trecut printr-o despartire de-un dictator: sunteti pe drumul cel bun, frati libieni :-)! Gasiti-l pe fugar si gasiti-va si voi linistea!

A cui e mana cea mare?


Grindina, cat oul de porumbel si chiar mai mare ...

... cand loveste, doare ...


Cum adica? Nu poate fi iubirea noastra la fel de mare pentru toti oamenii?

Cum de-i remarcam doar pe unii, carora le acordam atentia si dragostea noastra, intreaga noastra concentrare, timpul nostru, jertfa noastra – dupa puteri?

Ce resort ascuns ne impiedica sa-i iubim pe toti la fel? Sa fie poate o reflectie a egoismului nostru, a individualismului pe care il descoperim in fata oglinzii – atunci cand incercam sa facem fete-fete, pentru a ramane in final cu un singur chip … de obicei, acela pe care reusim sa il purtam mai relaxat!