Filipeni III, 1-8 : “Eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc.”

Înălţimea cunoaşterii lui Isus: înseamnă un timp parcurs în suiş, în urcare, în autodepăşirea propriei condiţii umane – spre înţelegerea prin bucuria inimii a Dumnezeirii. Urcuşul e greu şi anevoios, pe-alocuri pare imposibil. Bariere apar mereu în faţa noastră, poate cea mai mare este aceea nevăzută, care se referă la sensul urcuşului: oare la capătul lui voi afla cele ce-am căutat? De aceea, nu ca un căutător trebuie să urcăm muntele cunoaşterii lui Dumnezeu, ci ca un drumeţ curios şi încrezător, care se bucură de fiecare floare întâlnită pe parcurs, de fiecare moment în care privind înapoi, poate înţelege perspectiva de ansamblu: atât drumul cât şi contextul în care a fost parcurs…

Teamă privind vârful muntelui înconjurat de nori? Poate – dar e mai bine aşa, căci strălucirea soarelui ne-ar putea orbi. Tocmai pentru a înlătura teama de piscul cel mai înalt, a trimis Dumnezeu în lume pe Fiul său preaiubit, pentru a trăi printre noi, spre a ne arăta nu numai fragilitatea noastră – pe care o ştim, o simţim şi înţelegem cu fiecare despărţire -, ci mai ales pentru a ne arăta dumnezeirea noastră (cea din suflet) şi marile puteri pe care fiecare din noi avem datoria de a le exersa: credinţa, iubirea şi speranţa!

Pe Bunul Isus îl putem cunoaşte – atingerea vârfului muntelui a devenit posibilă!

Însă timpul pe care îl avem la dispoziţie ne este limitat pentru că:

1. trebuie să facem loc şi altora să-L cunoască (să ne imaginăm cum s-ar umple Pământul dacă n-ar mai muri oamenii, cum ne-am călca unii pe alţii pe bătătură faţă de liniştea în care trăim acum!);

2. limitarea timpului individual naşte responsabilitatea petrecerii lui: ce fac cu acest timp (limitat) care îmi este dat, încredinţat mie? (Nu este posibilă o discuţie despre timp între zeii nemuritori!)

3. timpul limitat al individului, pentru că implică mântuirea sa – naşte priorităţile adevărate: ce trebuie să mă preocupe? Ce trebuie să evit? Cum joc corect cartea libertăţii de conştiinţă?

4. timpul limitat al individului face cu atât  mai vizibilă (adică pune în valoare) interconexiunea dintre generaţii: trebuie să înţeleg cum depind în cunoaştere de câştigul celor dinaintea mea şi în continuarea eforturilor celor care vin după mine;

5. timpul limitat pe care eu înţeleg că-l am, mă conduce spre ideea timpului dăruit (sau acordat), adică timpul pe care în mod eronat îl considerăm al nostru – vedem că nu ne aparţine, nefiind generat de noi!


Omul creste (se dezvolta) precum o planta – care are nevoie nu numai de soare, apa si minerale din pamant -, ci indeosebi avand toate acestea, de proptele (araci, uluci, pari sau stalpi de sustinere). Altfel, cresterea sa ar ramane una chinuita. Imaginati-va plantele agatatoare tarandu-se pe jos, pe pamant, orbecaind dupa un ciot de care sa se prinda pentru a-si expune rostul luminii soarelui …

In Apostolul  Sfintei Duminici de astazi, Sfantul Pavel distinge limpede, atat pentru galatenii de acum doua milenii cat si pentru noi ce de astazi, intre cele doua “proptele” care ne indrepteaza pe noi oamenii, adica ne ofera sansa de a ne ridica de la pamant: 1. Faptele Legii (deci nu Legea ca atare, ci ascultarea fata de aceasta) si 2. Credinta in Hristos Isus (puterea divina pe care o primim si o crestem in noi).

Ne spune Sfantul Pavel ca faptele Legii nu sunt suficiente. Sunt necesare – adica e bine, cand facem binele si este rau cand facem raul -, dar nu sunt suficiente pentru indreptarea noastra: adica, pentru inaltarea noastra de la pamant, din starea de taratoare, spre inaltimea Crucii lui Hristos!

Pentru aceasta, este o datorie a noastra sa incercam a intelege profund, prin simturi si ratiune de-o potriva, sacrificiul din iubire de oameni si jertfa pe Altar a Mielului: iata o propunere spre o verticalitate de alt tip – nu ingamfata, ci smerita, pe care Biserica crestina ne-o propune astazi (ca si ieri) prin glasul Apostolului Neamurilor.


Omul – fie politician sau simplu oengist, fiu al Bisericii sau sindicalist, atunci când se osteneşte să prindă un gând spre a-i convinge pe ceilalţi de adevărul şi dreptatea lui, spre a-i atrage lângă sine pentru o eventuală sporire a volumului sau amplificare a ecoului vocii sale (în repetiţie de canon sau aplauze prelungite, după caz 🙂 ), … omul acela se expune, vorbind, luminii.

Atrăgând atenţia asupră-i, fiecare vorbitor s-ar cuveni, mai înainte de orice, să-şi pună în serioasă ordine viaţa sa morală, forma existenţei sale putând influenţa grav credibilitatea mesajului exprimat!

Reflectoarele îi găsesc ... pe cei care le caută!


Au început lecţiile de filosofie… cu Daria (6) si Tudor (10).

Imi pare un bun punct de plecare să discutam împreună despre alcătuirea omului – triada trup; suflet (inimă) şi raţiune (cap, minte)… Şi pentru a pricepe mai bine cum stau lucrurile pe care ei le văd deja în jur, se pot înţelege mai lesne deosebirile trecând prin “vârstele omului” cele trei părţi din care suntem alcătuiţi.

Rezultă subiecte de discuţie berechet!

Daţi click mai jos – şi încercaţi şi voi!