Calin Diaconu

Trăim în plină epocă a colericilor. Nerăbdarea țintuiește oamenii în războaie ale orgoliului, în care supraviețuirea depinde de gradul de nepăsare și împlinirea interesului imediat. Nimic nu mai pare planificabil pe termen lung. Vara facem o urgență din pregătirile pentru Moș Crăciun … poate trăim o inflație de cadouri și de aceea am intrat într-o promoție continuă? … sau poate ne-am săturat să nu putem atinge perfecțiunea divină și atunci – de ce ne-ar (mai) interesa să înțelegem virtutea răbdării?

Și totuși. Nu îmi pot imagina că educația se poate face prin ignorare, ci prin implicare și metodă. Iar pentru a funcționa, educația trebuie însoțită de puterea exemplului. Răbdarea profesorului se împletește cu înfrânarea de care acesta e (sau nu e) capabil. Sensul profund educativ al răbdării, foloasele pe care ascultarea și vorba blândă le aduc în procesul de cunoaștere, tipologia răbdării scrisă în funcție de vârstele vieții … sunt întrebări pe care se cuvine să le adresăm, sunt aspecte ale caracterului nostru care ne fac mai mult sau mai puțin modele atractive sau cel puțin suportabili, pentru cei din jur.

A aștepta ca lucrurile să se schimbe, a avea răbdare cu lucrurile pentru ca ele să-L reveleze pe Creator sau a suporta cu stoicism imperfecțiunile celorlalți este de-abia stadiul incipient al exersării răbdării. Dacă vrem să distingem între viața ca plăcere (a gustării clipei) și viața ca un șir de zile înghițite nemestecat, într-un ritm nebunesc, atunci trebuie să ne găsim puțin timp pentru a medita.

Ni se cere să renunțăm la confort pentru a câștiga în răbdare? Nu, dar e obligatoriu să medităm la confortul în care trăim – în principal pentru a nu deveni prizonierii unei stări călduțe, care să genereze ea însăși nerăbdare și dorința de schimbare (din … plictis)!

Amânarea sine-die pe care o conține caragialescul ”Ai puțintică răbdare, monșer!” s-ar traduce în engleză prin sfatul relativizării ”Take it easy!” – adică luați viața mai ușor, nu puneți la suflet, lăsați-o mai moale … Dacă ar exista o ramură a filosofiei balcanice numită miticism, aceasta ar propune prin celebra formulă a amânării deciziilor, poate chiar o prelungire iluzorie a vieții. Iar la polul opus – am avea paronimul misticismului, care propune înțelegerea trăită a dimensiunii absolute a răbdării, ca iubire atotiertătoare, ce se manifestă clipă de clipă. Miticism si misticism … sunt lumi diferite, pentru că avem de-a face cu epoci si concepții despre viață (și răbdare), diferite. Răbdarea e o pulsație iertătoare a inimii, un ritm al pașilor prin care viața devine parcurs al cunoașterii.

Sau, altfel spus: nu poți fi și bețiv și sommelier, în același timp. Antonimele pot co-exista în societate, însă ființa umană îmi pare prea fragilă pentru a duce în spate roluri duble. Poate doar agenții unor servicii s-o facă, după ani de antrenament și educare. Fie ne lăcomim, devenind băutori până la pierderea identității, fie ne abținem – rezumându-ne la cultivarea gustului, stimulând privirea să descifreze detaliul, analizând amintirile și învățând bucuria de a retrăi clipa, pe măsură ce extragem din ea energie și înțelepciune. Ideea că viața are gust ni se dezvăluie abia pe măsură ce învățăm a dilata clipele … iar ca imagine – vă propun să petrecem mai mult timp cu rumegatul amintirilor. Să ne aducem aminte de legămintele pe care le-am făcut și să căutăm răbdarea, încrederea și speranța de a aștepta împlinirea lor!

Însă viața noastră, care implică o confruntare zilnică a răbdării față de sine cu nerăbdarea justificată în imperfecțiunea descoperită la celălalt, a căpătat în ultima vreme aspectul unei lupte inegale între răbdare și impertinență. Speranța că ”le va veni mintea la cap” și credința că modelele se impun prin exemplul propriei dăruiri ne fac să răspundem cu o tentă de relativizare pozitivă față de criza morală pe care o parcurgem în tranziția ce nu pare a se termina prea curând …

13 Iunie 2018, București