Doamna Profesoară Anastasia Manole ( 11 Noiembrie 1930 – 16 Iulie 2016)

Doamna Profesoară Anastasia Manole s-a născut în data de 11 Noiembrie 1930, în comuna Sănătăuca, raionul Florești, pe malul românesc al Nistrului. Un sat de graniță, situat într-un ținut deluros, la nord de Chișinău și învecinat astăzi cu regiunea pe care politicienii o numesc ”transnistriană”.

La numai 10 ani, a trebuit să părăsească gospodăria părintească – făcând parte din valul celor 200.000 de refugiați care s-au retras din fața armatelor ocupantului sovietic după ultimatumul ce ne-a fost dat în 26 Iunie 1940. Familia învățătorului Manole s-a stabilit la Brastavăț – în Oltenia, iar pentru Anastasia, părinții au decis ca ea să rămână la o prietenă de familie din București. Aici, avea să absolve Școala Centrală de Fete și apoi Facultatea de Filologie din cadrul Universității București.

Dintre colegi, unii urmau să ajungă în manualele școlare și sunt analizați și iubiți pentru genialitatea și sensibilitatea lor: Nichita Stănescu, Nicolae Labiș, Fănuș Neagu. Alții, precum Domnul Profesor Nicolae Saftu, Doamna Profesoară Lucia Petrescu sau Doamna Profesoară Anastasia Manole, au urmat vocația personală sau tradiția familiei și s-au decis pentru catedră. Îi respectăm și le datorăm recunoștință, pentru sacrificiul, pasiunea și metoda lor.

În această tristă zi a despărțirii noastre de Doamna Profesoară, avem multe întrebări și o dorință deloc surprinzătoare de a mai sta o dată de vorbă cu dumneaei, de a mai povesti o dată în tihnă despre subiecte ale actualității sau despre tainele alcătuirii sufletului omenesc.

Care e diferența dintre profesor și diriginte? Cum se completează și se împacă cele două activități didactice? Cum poate un profesor să-și prelungească mandatul, după despărțirea de absolvenți? Cum ne putem păstra ființa și demnitatea națională, în fața unui agresor care-și propune să ne reformeze după chipul său?

Măcar câteva dintre aceste întrebări credem că-și găsesc răspunsul în felul corect și drept, în care Doamna Profesoară Anastasia Manole și-a trăit destinul, parcurgând cu demnitate fermă această ”Vale a Plângerii” … A plecat, în condițiile unor vremuri vitrege – dintr-un sat de graniță, cu nume de poveste Sănătăuca – și poate tocmai de aceea, a păstrat o mentalitate sănătoasă, de grănicer-apărător al valorilor românești autentice. Dintr-o familie izgonită din propria gospodărie, va fi înțeles de timpuriu că sunt anumite lucruri care nu pot fi înstrăinate, sunt lucruri pe care le avem în noi, le purtăm mereu cu noi și nu ne pot fi furate: caracterul, cuvântul dat, sufletul curat.  Să spui mereu ceea ce gândești, și să faci mereu ceea ce spui. Să te pui în slujba aproapelui, apărând aprig pe cei încredințați ție. ”Să dai Cezarului ce-i al Cezarului, și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”( Matei, cap.22, v 21)

În buna tradiție a Părintelui său – Învățătorul Manole, al cărei nume a decis să-l poarte până la sfârșitul vieții, din dragoste filială! – a înțeles să fie o adevărată Mamă pentru copiii încredințați: a văzut partea cea bună în fiecare dintre noi, ne-a protejat de cele mai multe ori fără să o știm, am fost într-atâta ”ai ei” încât a devenit, pentru totdeauna ”a noastră”.

Doamna Profesoară, ne-ați propus prin exemplul Dumneavoastră, un fel de a trăi viața pe care cu greu îl vom putea urma – dar pe care ne vom strădui să-l urmăm, pentru că-i simțim adevărul: iubirea se împletește cu respect și iertare, deopotrivă. Ne-ați transmis pasiunea dumneavoastră pentru lectură, pentru litere, pentru revărsarea gândurilor asupra lumii din afară și a celei dinlăuntru.

Ne-ați permis si ne-ați încurajat să fim descoperitori curioși ai lumii din jur – și nu pot să nu-mi aduc aminte de o experiență personală, întâmplată în 1980 – când tocmai mă pregăteam să împlinesc vârsta de 14 ani … atunci când, ați insistat și m-ați invitat să plec în plimbare singur, să-ncerc o așteptare activă, plimbându-mă prin pădure o jumătate de ceas pentru a mă ”răcori” (probabil eram nervos nevoie mare!). ”Cum să plece așa – singur, prin pădure?!” – a întrebat, neîncrezătoare, Mama mea – îngrijorată de câte mi s-ar fi putut întâmpla.

Atunci, ați insistat și ați convins-o că nu are ce să se întâmple rău, că nu-mi iau zborul din cuib dacă voi încerca responsabilitatea unui traseu dus-întors. Iar de dragul demonstrației, ați propus ca punct de reper și am fixat de comun acord o cale ferată, ce părea dezafectată … ”Dar să nu te depărtezi de calea ferată, ai înțeles?”

Eram deja la vreun kilometru depărtare, când s-a auzit semnalul unei locomotive – iar o banală plimbare s-a împletit brusc cu emoția (care poate părea exagerată – dar cine știe ce se petrece în sufletul unei Mame?) ca eu să revin cât mai repede ”în siguranță”, urgența ca puiul să revină în cuib.

Într-un moment de inspirație, când toată lumea mă chema pe numele de botez, Dumneavoastră m-ați strigat cu apelativul … ”Puiul Mamei”!

Iar de atunci – expresia nu a mai părăsit comunicarea noastră, ea a rămas până astăzi, ca un consemn intim, știut numai de noi – de fiecare dată când ne auzeam sau întâlneam, întrebarea clasică fiind ”Ce mai face Puiul Mamei?”…

Expresia – știu asta abia astăzi – e o sinteză a relațiilor familiei tradiționale, a încrederii acordate și câștigate, a felului în care putem deveni încrezători, învățând să citim nevoia de prudență în emoțiile pe care le provocăm, de cele mai multe ori fără voia noastră, celor dragi, cărora le pasă … o formă a iubirii grijulii – poate sufocantă uneori, dar întotdeauna îndreptățită de responsabilitatea față de darul vieții.

Curiozitatea m-a îndemnat astăzi să caut acei basarabeni contemporani cu Dumneavoastră, al căror destin a fost să studieze la București în acei ani grei, devenind absolvenți ai Facultății de Filologie din București … și iată, am găsit pe Leonid Dimov, pe care poate l-ați cunoscut. Vă dedic poezia lui, intitulată ”Poemul Esențelor” – pentru că ceea ce ne-ați transmis în mod esențial, este privirea mereu trează și curioasă asupra lumii …

”Cale cu noroc și revenire curândă” … scrie pe o plăcuță la ieșirea din Sănătăuca, astăzi – dar ce vom spune noi acum? Cale ușoară și să ne revedem cândva în lumea drepților, dacă vom fi vrednici și noi de aceasta?

Rămas bun, Doamna Dirigintă!

În numele Generației 1984 – unul dintre copiii Dumneavoastră,

Călin Diaconu

https://en.wikipedia.org/wiki/Ferdinand_Cheval

https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonid_Dimov

Leonid Dimov – ”Poemul esentelor”

Treceau orele, treceau norii, treceau mamelucii,

Iar eu am visat azi-noapte ca mi-am pierdut papucii…

Desi stiam înca din lenesa tinerete

Ca naratiunea, ironia, imaginile glumete

N-au ce cauta în cadente:

Ca poezia tine de esente.

Eu însa, elev fiind, ca toti naucii,

Îmi pierdusem – pe coridoare ori în sali – papucii

Si-i cautam, desi era ora de fizica,

Desi acuzat eram ca nu ma dedau la metafizica,

De catre ceilalti versificatori din urbe,

Ci ca tot umblam prin scaieti, grohotisuri si turbe.

Îmi cautam, deci, papucii cu pompoane albastrii

Pe sub banci, pe sub catedre, pe sub sepcarii

(Adica sirurile de sepci atârnate de cuiere,

Daca-mi îngaduiti aceasta putere

De a da cuvântului o semnificatie

Alta decât cea oferita spre consumatie),

Stiind prea bine ca la o anumita etate

Se poate cauta un nasture cazând în eternitate,

Sa poti asa-ntr-o doara sa chemi pe Cineva,

Prin candeluri o raza silind a furnica

Si ca poti sari raiului ulucii

Cautându-ti papucii,

Noaptea prin sali de marmura multicolora,

Cuprins de spaima ca n-ajungi la ora,

Ca poti culege zilnic în geanta

Câte-un bulgare ori piatra boanta,

Precum a facut acel factor postal –

(Cu numele piesei de sah numita cal)

Ducând locuitorilor telegrama ori chitanta –

Un palat de-a pus jos toata Franta.