Calin Diaconu

De ce-ar fi important să distingem între ”a guverna”, ”a controla” și ”a conduce”?

Pentru că vrem să înțelegem traducerea lui ”Leitbild”, despre care am mai scris, în urmă cu ceva vreme (Noiembrie 2008) – după o vizită a noastră prin Sibiu, un oraș care a acceptat să fie condus spre o destinație necunoscută. Nu poți explica viziunea ta proprie altor oameni, sau oricât de înflăcărat ai face-o – ei tot nu te-ar crede – până nu ar fi pregătiți s-o facă.

Unde să caut viziunea pentru România? Unde e imaginea de țară care ne este propusă, și spre care să fim convinși că trebuie să ne îndreptăm? De ce avem impresia că Președintele se mișcă încet și fără direcție?

La fel de adevărat putem întreba: sunt românii pregătiți să se lase conduși? Dacă da, de către cine? Sau altfel spus: trebuie eu să caut programul de guvernare sau e cineva dator să mi-l explice, pe înțelesul meu? Să mă informeze periodic ce s-a făcut, unde am ajuns, cum am avansat, unde am rămas în urmă …? Pe bune acum, am crescut pe vremea cincinalelor – și de-aia nu ne mai place să raportăm succesele și nici să ne facem autocritica? Hei guys, wake up – comuniștii bat iarăși la ușa noastră … cred că se poate mai bine de-atât!

România, ca orice țară – e în primul rând a pământului ei – și deci a oamenilor care o locuiesc … la țară. Există în buna tradiție românească un ”glas al pământului”, există ”oamenii țării” – țăranii. Există proprietarii de pământ, mari latifundiari sau mici proprietari, care sunt legați de țara lor la propriu: ei sunt cei care frămîntă pământul și produc proteina vegetală și animală. Este România a lor? Cum sunt ei reprezentați în Parlament? Cu cine ar vota ei, dacă ar fi să se lase reprezentați?

Din păcate, visăm la privilegiul de a fi român – trăgînd cu ochiul la monegasci și elvețieni. Sau la singaporezi. Sunt câteva popoare care au ajuns la performanța de a licita privilegiul cetățeniei … Cum s-a ajuns la asemenea performanțe?

Dacă România ar fi condusă cu o mentalitate sănătoasă de țăran al locului, ar avea pământul pe care călcăm o valoare mai mare?! Nu știm, dar sigur există o legătură între imaginea pe care Președintele sper că o va descrie la un moment dat pentru România și mișcarea poporului român spre acea imagine. 

De aceea: a conduce, chiar numai din umbră – e mai eficient decât a guverna de formă. Când însă spui public ”vreau un guvern al meu”, înseamnă că vrei mult mai mult: vrei să ieși la lumină, pentru că-ți asumi un control care e expus oprobiului sau recunoașterii publice. Sau, mai balcanic spus: ”Controlează-i, Dom’le Președinte – da’ să știm și noi, … încotro?!”

___________________________

Citind din Isabel Allende, care suferă de boala de a fi chiliancă (”Țara mea inventată”, capitolul ”Un suflu de istorie” – Editura Humanitas, 2013 – p.154)  

Ar trebui să fim cu toții ”καθολικοί” – exact în proporția în care putem înțelege că Biserica lui Cristos ne privește pe toți creștinii, în aceeași măsură.

Universalitatea poate stârni temeri particulare, mai ales acelora care se vor apărați de ziduri, dar este singurul punct de plecare atunci când vrem să vorbim despre unitate. Dar universalitatea Bisericii este singura care ne poate conduce spre UNITATEA ei.

Suntem catolici, atunci când suferim la gândul prigoanei creștinilor în vechea Sirie: amintindu-ne de Sfântul Ignatie al Antiohiei – încununat cu coroana martiriului în vremea lui Traian. După ce l-a înfruntat pe împărat, parcurge în lanțuri drumul spre Roma unde avea să fie dat  fiarelor sălbatice dar pe drumul său, (suntem în anul 100 d.H.!) – dictează câteva scrisori importante pentru teologia creștină. În cea către creștinii din Smirna apare pentru prima oară termenul de ”catolic” cu referire la biserică: ”Wherever the bishop appears, there let the people be; as wherever Jesus Christ is, there is the Catholic Church”* – Acolo unde apare episcopul, acolo să fie și poporul; căci acolo unde este Isus Hristos, acolo este Biserica catolică: o bucurie a comuniunii, o trăire vie a unității.

Suntem catolici, atunci când suferim în unitate astăzi, alături de creștinii sunt prigoniți în ce-a mai rămas din Siria dinastiei lui Assad: teroarea fraților creștini din Orientul Apropiat bate la poarta conștiinței noastre, ne clatină din confortul păcii pe care o considerăm fără motiv -firească (căci ce am făcut noi, s-o merităm?).

Astăzi, în Duminica a doua a Sfântului și Marelui Post, în vreme ce frații noștri romano-catolici sărbătoresc Sfintele Paști, mi-a fost dat să înțeleg un lucru simplu dar atât de important: toți creștinii suntem una în Cristos – nu numai noi cei de astăzi, ci și aceia care au trăit înaintea noastră. Iată cum se roagă preotul, pentru noi toți (cf. Liturghiei Sf. Vasile cel Mare, s.n.):

”Iar pe noi toți, care ne împărtășim dintr-o Pâine și dintr-un Potir, să ne unești unul cu altul, întru împărtășirea aceluiași Spirit Sfânt, și să nu faci pe nici unul din noi să se cuminece spre judecată sau spre osândă cu Sfântul Trup și Sânge al Cristosului Tău; ci să aflăm milă și har, împreună cu toți sfinții care din veac bine Ți-au plăcut: cu strămoșii, părinții, patriarhii, proorocii, apostolii, propovăduitorii, evangheliștii, mucenicii, dascălii și cu tot sufletul drept care s-a săvârșit întru credință …”

De aceea, tuturor fraților noștri romano-catolici care – vorba Părintelui Francisc Doboș ”s-au grăbit să sărbătorească Paștele mai devreme anul acesta”, le răspundem cu aceeași bătaie de inimă: Adevărat a-nviat!

___________

• Igantius of Antioch – Letter to the Smyrnaeans 8, traducerea  în engleză a lui J.R. Willis