Grup de cetățeni în New Delhi... Suprinși de ceva banal - o clădire de cinci etaje s-a prăbușit. Nu e nici prima și nu va fi nici ultima - dar surpriza pare a fi sinceră: ”Câte blocuri vor mai trebui să cadă, până-nvățăm să construim corect?”

Grup de cetățeni în New Delhi… Suprinși de ceva banal – o clădire de cinci etaje s-a prăbușit. Nu e nici prima și nu va fi nici ultima – dar surpriza pare a fi sinceră: ”Câte blocuri vor mai trebui să cadă, până-nvățăm să construim corect?”

Parcă Mărmureanu îl cheamă pe cetățeanul de serviciu care apare la teve atunci când se-nmulțesc replicile vrâncene – căci și munții noștri au, după cum știm, ambițiile lor planetare – vor să-ncingă hora de-asupra miezului fierbinte al Terrei, iar din când în când tresaltă, arși fiind la tălpi. Mărmureanu ne surprinde – adică ne prinde nepregătiți în legătură cu un subiect pe care-ar trebui să-l cunoaștem bine, noi cei care am prins ’77-le (și implicit pe cel din ’86) … nu ca să ne lăudăm, ci să împărtășim din ceea ce știm, pentru că am fost acolo – atunci când s-au întâmplat.

Pe când la noi (probabil popor mai tânăr …!), surpriza e mereu la ea acasă – cu OH!, AH!, VAI! … și alte asemenea interjecții având rolul de a ne exprima paleolitic sentimentele mai profunde, iată că primim via Reuters, o poză făcută tocmai în New Delhi, o poză a indienilor (vechi de când lumea), un popor pe care-l bănuim mult mai înțelept, care a învățat parcă să nu se mai mire de nimic …

E poza surprizei resemnate – forma supremă de surpriză! 

Adică așa arată domnule, moartea? … par să se-ntrebe, corul de privitori – la unison.

E o formă de consternare, combinată cu acceptarea fatalității și îmi pare că emană atâta suferință, încât tăcând – ei par a spune: ”Da, am fi putut noi fi în locul lor!” … și sunt surprinși nu atât de maldărul de moloz pe care-l văd, cât de faptul că ei, totuși, mai trăiesc – iar frații lor au trecut deja dincolo.

New Delhi, o clădire de 5 etaje care … s-a dărâmat zilele trecute. De ce?

Probabil, o aprobare luată în grabă, o ștampilă dată pe ochi frumoși de-un structurist îndrăgostit, poate o calitate a betonului mai slabă combinată cu prezența unui șef de șantier miop și având pasiuni bahice … Iar acum, dacă privirile trecătorilor sunt goale – cui mai folosește?!

Nouă, bineînțeles – dar stați să vedeți, cum.

Există un caz al unei clădiri având foarte multe etaje, ridicată fără autorizație – în plin Centrul Bucureștiului, lângă un monument istoric remarcabil. Probabil se vor afla în timp dedesubturile triste ale acestei afaceri. Iar minciuna și corupția vor fi în mod firesc, expuse luminii adevărului.

Dar ce ne va folosi să știm toate acestea, dacă vom avea în față un morman de moloz în locul Catedralei Sfântul Iosif? Măcar de vom înțelege atunci că există un timp al reacției civice pe care, dacă nu-l folosim când ne este dat – nici nu-l vom mai putea revendica vreodată!

E-atat de simplu pentru oamenii de stiinta sa calculeze efectele pe care tangajul cladirii mari le vor avea fata de cladirea mai mica ... Care va fi insa pretul nepasarii noastre?

E-atât de simplu pentru oamenii de stiinta sa calculeze efectele pe care tangajul cladirii mari le vor avea fata de cladirea mai mica … E totuși prea puțin, pe lângă prețul nepăsării noastre civice!


Deseori ni se întâmplă să avem păreri, opinii. Întrebarea e – dacă ar trebui să le ținem pentru noi și în ce măsură se cuvine să le facem publice.

Uneori se-ntâmplă să fim întrebați – tu ce crezi despre cutare lucru? – și nu în sensul credinței noastre, ci pentru a ni se demonstra (superficial) că suntem băgați în seamă, că unghiul nostru de vedere asupra unei probleme ar aduce, vezi Doamne, ceva nou – sau poate doar o confirmare.

Oricât de măguliți am fi în orgoliul nostru și poate tocmai de aceea, ar trebui să ne ferim de păreri, mai ales de opiniile ”preconcepute”: ele întunecă rațiunea, îi taie aripile. Ne lăsăm înlănțuiți de propriul subiectivism și uităm că adevărul trebuie descoperit cu trudă, nu cu păreri.

O părere poate fi seducătoare – dar de unde știm că e adevărată? Lectura romanelor polițiste ar putea fi un exercițiu foarte util: detectivii nu au timp să investigheze toate pistele care se deschid în fața lor, ancheta poate avansa doar pe un drum al adevărului. De aceea, mai toți polițiștii buni se feresc de aparențe, întrebându-se asupra mobilului și căutând să se acopere de probe.

Așa și filosofii, pentru a ajunge la concepte, trebuie să se ferească de preconcepții – și de măsurarea lumii în lung și-n lat cu propria-le miopie.

Ar fi de dorit ca maturizarea noastră să aibă în rațiunea greu de sedus, un punct de plecare sănătos.

Cat de mult ar trebui sa conteze opinia mea pentru tine?

                                               Există o relație între opinie și adevăr? 


Am vrut democrație și după 25 de ani constatăm că politicienii nu se pot abține de la furăciune.

Justificată sau nu de lozinca ”bani pentru partid”, o economie mondială care funcționează departe de standardele unei moralități minime pune în discuție slăbiciunile democrației. Pe de-o parte, nu am motive să cred că o conducere feciorelnică este neapărat una eficientă, oamenii au (din comoditate) nevoie de bici pentru a înțelege direcția – dar în momentul în care muzica planetară s-a manelizat, umanitatea cade în ridicol.

Slăbicunea democrației este că îngrașă niște vicii, permițând partidelor - în lupta lor pentru putere - să nu țină cont de moralitate.

Slăbicunea democrației este că îngrașă niște vicii, permițând partidelor – în lupta lor pentru putere – să nu țină cont de moralitate.

Sărmanul Aristotel, pare un naiv când spune, la începutul Eticii Nicomahice – că ”în politică nu au ce căuta decât numai cei care din punct de vedere etic sunt puri!” … Ideea de reprezentare, de a fi acolo pentru că alții ți-au încredințat vocea lor, pentru că ai făcut niște promisiuni, pare absentă total.

Întrebarea pe care ne-o putem, firesc, pune – este: cum ajung să de îndatoreze politicienii la oamenii de afaceri? Sau, și mai bine: cum ajung oamenii politici să se îmbogățească fără măsură?

Un raport al Amnesty International ne oferă un top al politicienilor ”de succes” din ultimii 20 de ani. Văd că românii lipsesc de la apel – spre liniștea (sau neștiința) noastră…

Există o legătură directă între dictatură și bogăție. Tot mai bine cu partide și justiție, nu?

Există o legătură directă între dictatură și bogăție. Tot mai bine cu partide și justiție, nu?


Eram învățați să ne ferim de darurile pe care le-ar face grecii. Nu ne-am interesat de dările pe care le-ar plăti sau nu grecii statului lor. De aceea, medităm azi la îndelungatul exercițiu al uitării lor de către europeni. În special de către creditorii – care își cer, cu ipocrizie, drepturile (de parcă n-ar ști că nu au de unde primi).

Mai întâi, puțină etimologie. În română, ”a uita – uitare” vine din latinescul ”obliviscor”. În franceză e poate mai clară descendența – ”oublier”. Frații noștri italieni spun ”obliare” și nici spaniolii nu s-au aruncat prea departe: ”olvidar”. Ce ne place e că la noi sensul a rămas dublu – fie uit, că nu mai am ținere de minte – fie mă uit, intenționat, în altă parte: ca să nu văd, să nu știu, să nu pot fi acuzat că n-am făcut nimic din ceea ce trebuia să fac.

Și latinii aveau aceste două sensuri pentru ”obliviscor”: unul este ”pierderea de memorie” iar celălalt însemna ”a neglija”.

Uite că grecii, reușesc să iasă din uitare! Acel ”fără număr, fără număr” pe care maneliștii l-au inventat pentru a defini mulți, foarte mulți bani, începe să capete un contur, infinitul începe să aibe o consistență. Cum o fi să cazi din metafizică în lumea reală? Cum o fi să începi să simți apăsarea infinitului? Iată întrebarea pe care poporul grec și-o va pune în weekend. O întrebare prea grea pentru timpul liber – dacă mă întrebați pe mine. Timpul liber e pentru relaxare, iar referendumul pe tema taxelor ar fi trebuit organizat în timpul programului de lucru.

Oricât ne ajută că știm de unde vine uitarea și câte sensuri are ea, oricât ne vine să compătimim alături de greci (am învățat poate și noi, între timp, că ceva nu e în regulă în creditul luat cu buletinul), tot nu putem ști dinainte rezultatul jocului de-a democrația și ce va urma după.

Însă ceea ce înțelegem acum foarte bine este aceasta: un referendum e de fapt o capitulare a politicienilor în fața unei dileme pe care și-au construit-o singuri. Referendumul – e falimentul declarat al politicienilor.

Pentru a iesi din uitare, grecii vor vota NU!

… pentru a iesi definitiv din uitare, grecii vor vota NU la referendum …


Ce s-a-ntâmplat la Salamina, a fost că perșii au fost băgați la strâmtorare de către greci – și bătuți.

Victimele calaminei sunt mai puțin celebre – dar ca unii ce ne recunoaștem înfrânți în acest război, vom încerca să schimbăm asta. Pentru că trebuie să învățăm și din înfrângeri – o știm de la Decebal, strămoșul nostru. Să facem deci din calamină un nume propriu, și să-l asociem în înțelegere cu mai faimosul colesterol (deh, plângem mai mult după oameni decât după fiare!) …

Pentru că o poză face cât o mie de cuvinte, și pentru că expresii de genul ”Mamă, n-am mai văzut așa ceva în toată viața mea de mecanic!” au însoțit întreg procesul de dezasamblare sistematică a motorului unui Volvo XC 70 (anul nașterii 2005), am să vă arăt imediat ceea ce a provocat acest strigăt de durere!

Dar până atunci, câteva întrebări:

1. când ni se vinde o mașină, nu ar trebui să primim (sau să cerem) instrucțiuni de folosire? nu cumva ni se pare că știm când de fapt, nu avem habar – de pildă, care sunt diferențele de condus, între o mașină pe benzină și una pe motorină? care ar trebui să fie turația optimă a motorului și de ce? în ce constă procesul de autocurățare, cum se declanșează și cum se oprește?

2. există mașini ”de oraș” și mașini care nu se pot adapta la mersul ”în coloană”? când ne alegem să cumpărăm o anumită mașină, nu ar trebui să ne întrebăm ce vom face cu ea, cât de des o vom folosi ”în afară”, care vor fi rutele pe care le vom parcurge cel mai des, câte stopuri avem, riscurile de ambuteiaj, etc. – pentru că ele ne vor determina stilul de șofat? se poate (auto)distruge o mașină puternică dacă mergi cu ea în oraș?

3. ce ar trebui să pățească un service care acceptă să efectueze lucrări de reparații fără a avea training din partea diferiților producători? respectăm secretele producătorilor și înțelegem până într-un punct monopolul asupra invenției care face diferența, dar odată trecută perioada de garanție … nu pot fi obligat să rămân în faza captivă a service-ului de brand!

4. oare nu ar trebui să avem două prețuri la mașinile noastre: primul, acela de vânzare, iar al doilea – o combinație, calculată între investiție & cheltuieli de întreținere & păstrarea valorii la prima vânzare? Cel de-al doilea clasament ar trebui să-l pondereze, să-l ajusteze pe primul, cel oficial și vizibil…

În vreme ce mă întreb toate acestea, și sunt tentat să merg mai departe – dacă școlile de condus nu ar trebui să ne prezinte alternative la înscriere: benzină sau motorină, ce vei alege? – pentru ca noi să învățăm parcursul după felul nostru de a fi … îmi aduc aminte că această stare de lucruri e totuși pe punctul de a se schimba! Am revelația bruscă a finalului unei ere, a desuetitudinii motoarelor acționate de carburanți clasici, derivați din hidrocarburi..

Sfârșitul lor e aproape și înfrângerea previzibilă – și asta, nu pentru că Dl Primar Oprescu va face ceva pentru a fluidiza traficul infernal din București (când parcurgi 11 kilometri in 2 ore, e o performanță negativă!) ci … pentru că VIITORUL ESTE AL MOTOARELOR ACȚIONATE ELECTRIC!

Mda … următoarea mașină va fi o Tesla – sau nu va fi deloc.

Calamina - moartea sigură a motoarelor pe motorină!

Calamina – moartea sigură a motoarelor pe motorină!