Nu știu când ne vom mai întâlni în istorie cu o asemenea conjunctură astrală, așa că voi profita de ceea ce s-a întâmplat în aceste zile, pentru a încerca să repar ceva ce simt că este profund stricat în adâncul ființei mele … voi încerca să renunț la dragostea pentru fotbal, să mă separ de fenomen – ca atunci când, în urmă cu ani, m-am lăsat de fumat! Nu am putut-o face, până nu mi-am demonstrat că a inspira fum în loc de aer curat e o crimă pentru organism, o crimă pe care nu am dreptul să o comit, doar din simplă slăbiciune.

Știu că va fi nevoie de voință, pentru că legăturile mele sentimentale cu fotbalul sunt foarte puternice – primele amintiri sunt din 1970, cînd un Tată autoritar își cheamă întâiul-născut (în vârstă de patru ani pe-atunci, comunicarea consta în ascultare și imitare) în fața televizorului: ”Vino și stai cu mine aici, chiar dacă nu înțelegi nimic din jocul acesta de-ocamdată, fiindcă nu-i știi regulile! Dar vino, pentru că vreau să înveți, trebuie să știi – și mai ales, trebuie să-l vezi pe marele Pele jucând, în direct!”… Sau, cum aș putea uita starea euforică și străzile pline de prieteni ale Bucureștiului, după victoriile cu Columbia și Argentina, de la World Cup? Imaginile sunt încă atât de puternice încât știu că cel mai mult voi suferi de pe urma amintirilor pe care va trebui să le las de-o parte …

Conjunctura astrală este unică, iar numai cine nu vrea să citească semnele timpului, rămâne cu întrebările fără răspuns. Să profităm, deci.

În primul rând, Blatter și Platini – ambii suspendați pentru 90 de zile. Adică li s-a oferit un timp al meditației asupra fenomenului pe care-l conduc – un fenomen care a depășit de mult timp și cu mult aplomb granițele sportului, prin implicările sale economice și sociale. Banii fără număr și bucuria euforică i-au dus la idolatrie și deci la păcat.

În al doilea rând, e în plină desfășurare Campionatul Mondial de Rugby – din care gustăm cu bucurie și surpriză (plăcută) exemple de regulament perfecționat. Arbitrajul video de pildă, care e solicitat ori de câte ori cel care judecă e încercat de dubii, pentru a elimina pe cât e posibil eroarea umană și subiectivismul. Cum? Prin împărțirea răspunderii: arbitrii în rugby chiar se consultă între ei! Ce să mai spui de ascultarea serioasă, aumată conștient față de acela care reprezintă Legea în teren? Simți cum e amplificată atunci când vine din partea unor forțe ale naturii: vezi și aproape că nu crezi, cum niște namile de oameni liberi și puternici se pleacă spre ascultarea unui arbitru pișpiriu, pentru că s-au antrenat să-și strunească slăbiciunea internă, ego-ul. Lipsa prefăcătoriei, ne miră. Condamnarea greșelilor prin acordarea unui ”timp de gândire” – mă refer la cele 10 minute de pauză pe care le aduce un cartonaș galben, când jucătorul e pus să vadă cum merge lumea înainte fără el, și are timp să-și asume greșeala și să-și ispășească păcatul … în primul rând, acela de a-i lăsa pe coechipieri în inferioritate numerică! … oh, toate aceste reguli ar face minuni și în fotbal – dar cine e dispus să le vadă?! Cine și-a dorit o revoluție etică – poeții romantici poate?!

În al treilea rând, Naționala de Fotbal a României se chinuie sub ochii noștri, fotbalul românesc de club se târăște de la un an la altul – și noi trăim mizeria unei iluzii care ne plasează rușinos și nemeritat în ”Top 20” … Cât rău ne-a făcut arbitrul scoțian aseară, în meciul cu Finlanda, când nu a acordat oponenților penalty-ul cuvenit, în repriza a doua?! Cât de bine ne-ar fi prins un duș rece acum, pierzând o calificare pe care, după ultimele două remize albe și jocul de aseară, oricum nu o merităm? Iată câteva din întrebările pe care nu mai vreau să mi le pun, pentru că știu ce am simțit la golul pefect valabil – dar neacordat! – la acel șut superb al lui Dorinel Munteanu, într-un meci cu bulgarii, parcă. Am gustat din nedreptate și cred că nu merită să o facem altora, la rândul nostru.

Singurul mod de a ne trezi la realitate nu este să strigăm pe stadioane, să ”facem galerie” sau să cerem demisii – ci să lăsăm o vreme tribunele goale, tăcute, pentru că așa vrem noi. Vă propun o grevă a suporterilor, pentru o scădere intenționată a ratingului transmisiunilor de fotbal până la … nepăsare, să-i forțăm astfel pe sponsori să fugă de fenomen până la însănătoșirea lui și, în același timp, să-i forțăm să-și îndrepte atenția spre alte sporturi, mai evoluate.

Poate în perioada asta de meditație Blatter, Platini dar și Burlenii autocefali ai diferitelor federații naționale de fotbal de pe mapamond, vor avea timp să privească în liniște Campionatul Mondial de Rugby și vor înțelege că sportul poate și trebuie jucat după reguli respectate și respectabile.

football or rugby


Pope Francis

Nu ajunge să știm, trebuie să facem. Dar dacă nu știm să ne alegem modelele din trecut, atunci …

”E de datoria mea să construiesc poduri …”

(Papa Francisc, Discurs către Reprezentanții Congresului SUA, Septembrie 2015 – o posibilă interpretare.)

Biserica este atentă la lumea din jur, mai întâi pentru că face parte din ea dar și pentru că este cea mai veche instituție, încă vie și având un rol social recunoscut de (aproape) toți … Pentru că, divizați cum ne-am obișnuit să fim, sunt unii care-i neagă acest rol, alții îl consideră prea mare – iar nu puțini vor fi dintre aceia care spun că Biserica nu face destul sau că se gândește prea mult la propriul interes. Eu cred că prin simplul fapt că există, Biserica ne demonstrează sorgintea ei divină și mă bucur atunci când văd cum umilința și modestia unui Papă atrage atenția și simpatia celor pe care-i ceartă, ca un Părinte iubitor.

Aflat recent în vizită în Statele Unite, blândul Papă Francisc le-a adus aminte americanilor de ce sunt o națiune mare. În cuvântarea adresată Congresului reunit, s-a folosit de patru exemple, făcându-le cel mai frumos compliment posibil: a spus tânărului popor american : ”Aveți istorie! Fiți mândri de reprezentativitatea strămoșilor voștri, care și-au pus amprenta asupra caracterelor voastre! Folosiți calitățile lor astăzi, pentru că și astăzi, lumea asta care se clatină are nevoie de principii solide și sănătoase!”* …

Cele patru exemple sunt: Abraham Lincoln, Dr Martin Luther King, Dorothy Day și Thomas Merton. Despre fiecare, ne putem documenta citind. Dar impresionant a fost exercițiul de a aduna de la fiecare acele calități necesare pentru a trece peste furtuna veacului acestuia. Aproape neobservat, în buchetul caracterelor tari, a fost prezent un al cincilea – anume Moise, strămoșul comun asumat ca un exemplu de ”politician complet” pentru că prin legile lui (drepte fiind!), se strânge laolaltă poporul lui Israel iar prin vorbirea lui directă cu Dumnezeu e întruchipată demnitatea transcendentă a ființei umane.

Ce alt rol valid își poate asuma politica, dacă nu pune în centrul atenției sale trebuințele societății ca întreg, dacă nu-și propune o creștere pentru toți, nu doar pentru cei privilegiați. Socialism? Suntem sensibili și aricioși când auzim ”binele pentru toți” dar e nevoie de idealism – și încă de unul radical, pentru a termina războaiele și a opri polarizarea lumii acestui început de mileniu.

Ne-am notat observația (aplaudată de congresmeni probabil pentru naturalețea autocriticii?): ”Nici o religie nu este imună în fața formelor de erezie individuală sau în fața extremismului ideologic” … cât și aceea prin care suntem avertizați asupra reducționismului simplist (lucrurile nu sunt întotdeauna albe sau negre, e nevoie să facem efortul de a descoperi nuanțele – altfel cum îl vom înțelege pe celălalt?).

Papa Francisc s-a adresat congresmenilor americani ca unor reprezentanți și i-a rugat (fără a le-o spune explicit!) să se ridice la înălțimea funcției lor – e valabil pentru toți politicienii, care trebuie să fie ”reprezentanți reprezentativi” ai popoarelor care i-au ales (adică i-au împuternicit pentru politică – o treabă care e în cele din urmă necesară întregului polis).

Numai cine nu vrea să vadă structurile injuste și acțiunile de forță ale lumii noastre, numai cine închide deliberat ochii și nu meditează serios la aplicarea principiului subsidiarității** în politică, acela nici nu va recunoaște valorile fraternității și ale dragostei și cum acestea sunt, de fapt, roade ale credinței.

Folosind prilejul pentru a promova enciclica sa ecologică ”Laudato Si” – despre dezvoltare sustenabilă, Papa Francisc a vorbit despre necesitatea de a ne lepăda de formele de nepăsare în care am ajuns să excelăm și a propus să ne lăsăm antrenați într-o altă formă de progres, ”mai social”. Trebuie să găsim calea prin care se vor îmbina în mod fericit trei obiective, care astăzi par a se exclude reciproc: lupta împotriva sărăciei, demnitatea umană și protejarea naturii.

Aceste mesaje credem că au ajuns până la inimile congresmenilor americani. Acum că ”le știu pe toate acestea, fericiți vor fi de le vor face!”. Amin!

PS – celor care doresc să parcurgă transcrierea discursului (în limba engleză): Pope Francis makes historic address to U.S 2015 september.

_______________

* mesajul-cheie, deși folosesc aici ghilimelele pentru a-l exprima, este o părere personală generală asupra discursului și se referă la ceea ce mi s-a părut mie că a vrut să transmită Sfântul Părinte în discursul său congresmenilor americani. Papa Francisc e prea bun și blând pentru a scutura conștiințele politicienilor într-un mod brutal sau măcar direct. E prea delicat pentru așa ceva. Dar noi, hârșiți în partea asta de lume, ne-am obișnuit cu croșee, directe și upper-cut-uri în timpul diferitelor alocuțiuni … 

** acest principiu spune așa: să se permită și să se încurajeze decizia la nivelurile de jos, acolo unde se lucrează de fapt


Lansarea cartii episcopului martir Pierre ClaverieNotă introductivă. Acest articol nu este o recenzie. Sunt doar ecouri ale unei prezențe la o lansare de carte, care a avut loc la Librăria Humanitas – Cișmigiu, în data de 21 Septembrie a.c. Pentru mai multe detalii privind povestea acestei cărți, vă invit aici.

*

Despre toleranță și iubire

Am tăcut până la uitare. Vorbirea, comunicarea, dialogul – se practică. Toleranța poate fi un punct de plecare, o condiție a dialogului, o punte-semnal a unui bun început … dar are o problemă: poate fi bănuită de interes. Abia iubirea e cea care se deschide, până la sacrificiul suprem, către celălalt: de ce să-l mai înțeleg, în toate diferențele și deosebirile lui, pe celălalt? Nu. Mai simplu și adevărat este, să i le accept, să-l iau ca atare.

Uite cum, valul de refugiați-imigranți-migratori ne aduc în actualitate glasul Sfintei Evanghelii: actualitatea credinței noastre, valabilitatea și validitatea ei, sunt scrise pe măsura încercărilor zilei. Credința ne indică locul, speranța ne indică timpul, iubirea ne indică modul – toate, ne sunt date spre mîntuire. Farmecul vieții noastre – nu trebuie să căutăm soluțiile celor din trecut, putem fi noi înșine, cu o condiție. Să ascultăm Cuvântul dintotdeauna, după cum ne vorbește în ziua de azi.

Adaptarea noastră la Cuvânt se face prin punerea la încercare a capacității de înnoire a auzului nostru și întodeauna pe măsura surzeniei de care dăm dovadă. Ca o ironie a soartei, acum mai bine de-un mileniu, Rimbert si Anskar plecau din ținuturile Germaniei spre nord, spre evanghelizarea vikingilor sălbatici. Astăzi, vin musulmanii peste Germania – nu este aceasta o șansă pentru exprimarea condiției creștine a Europei? Sau măcar de-am înțelege că această lecție ne este servită pentru a medita asupra soartei fraților noștri creștini, din Orient?

Poate a venit vremea unei radicalizări a iubirii noastre, ca răspuns la radicalismul islamic. O trăire radicală a Evangheliei … ne va învăța că iubirea este ceva mai mult decât simpla toleranță.

*

Notă de final. Celor care doresc să asculte înregistrarea audio a lansării ”Micului Tratat despre Întâlnire și Dialog”, o pot face – aici: Lansare carte Pierre Claverie

Pierre Claverie, Editura Humanitas, 2015


Sfârșitul civilizației nu trebuie căutat neapărat în povestea unor cataclisme naturale (erupția unui vulcan) sau sociale (invazia unor migratori) … ci poate fi lesne observat în neputința acesteia de a avansa, de a civiliza pe mai departe, de a transforma pe cei rămași în urmă, urcându-i pe următoarea treaptă a evoluției lor.

Exact ca un drum de asfalt, care necesită pregătire (planificare, identificarea resurselor) și apoi implementare (sau execuție) atentă din partea unor specialiști, … tot astfel și civilizația trebuie să caute să se extindă spre periferie, pentru a duce ”asfaltul ei” până la ”capătul lumii”.

Capătul lumii – această convenție bună pentru stimularea exploratorilor meniți să-și depășească limitele – este acolo unde se termină suflul, benzina sau puterea de radiere a ceea ce noi numim ”bine”, ”modern”, ”util”, ”normal” … Nu e nici o dramă, dacă dincolo ar trăi oameni cu așteptări diferite (de exemplu, tradiționaliștii: cred că s-ar simți în elementul lor pe-o uliță neasfaltată și fără utilități). Tragedia începe în momentul în care, prin comunicarea universală oamenii lumii întregi ajung să facă parte din același sat (”satul global” – the global village).

Știind cu toții (mai mult sau mai puțin) aceleași lucruri, ne vom dori în cele din urmă să trăim … la fel?!

Aici nu s-a terminat un drum. AIci s-a terminat o zi de muncă (adică un timp) sau s-a terminat un buget (adică o resursă) ... Așa am inventat, cu mult timp înainte de-a se întâmpla, ”venirea americanilor”!

Aici nu s-a terminat un drum. Aici s-a terminat o zi de muncă (adică un timp) sau s-a terminat un buget (adică o resursă) … probabil așa am inventat, cu mult timp înainte de-a se întâmpla, ”venirea americanilor”!


În cele din urmă, e o chestiune care ține de adevăr și de cunoaștere: de aceea suntem numiți ”vase” în teologia creștină (Sf Pavel) – pentru că ținem în noi, ”la păstrare”, o cantitate de informație suficientă pentru ca generația viitoare să se poată dezvolta, înnoind lumea de pe umerii noștri.

Punem și de-punem în noi, ”la păstrare”, informația necesară vieții – și suntem gata mereu să schimbăm această informație, confruntându-o cu cei din jur: și ei au informațiile lor … atât noi cât și ceilalți ne dorim să știm: ce merită păstrat cu adevărat și ce poate fi aruncat peste bord, în neantul uitării? Ce merită să rămână pentru că este prețios – deci cu adevărat indestructibil, și ce ne încurcă pentru că ne ocupă inutil spațiul interior, cu forme neproductive ale imaginarului?

Adevărul este al meu – pentru că îl simt și-l ascult în mine. De ce ar avea nevoie de recunoașterea celor din jur? Oare pentru că am obligația morală de a-l transmite? Adică eliberarea mea nu e completă, dacă nu împărtășesc bucuria mea cu celălalt? Dar atunci, de ce-l întristez prin neînțelegere pe fratele meu, când mă vede bucuros?! Sau de ce încerc musai să-l conving de adevărul meu, iar dacă nu cedează – îl exclud? Pot coexista mai multe adevăruri, putem fi toleranți până la omogenizare?

Între puterea argumentelor rostite și a faptelor consumate este o prăpastie adâncă. Vă ascultăm deci, Domnule Președinte!

Oamenii din jur ne formează iar noi suntem parte din oamenii din jur ...

Oamenii din jur ne formează iar noi suntem parte din oamenii din jur …