Calin Diaconu

Ce putem sti noi despre chinurile unei omizi grase, in drumul ei spre stadiul de fluture zbenguitor? Dacă ar gândi, ar putea-o face – fie cu recunoştinţă – “Nu sunt complet altceva decât cea care am plecat atunci la drum” sau poate şi-ar anihila memoria pana la stadiul de mirare: “Nu se poate sa fi fost eu cândva o simpla târâtoare!”

E important cum ne supunem miracolului transformării sau, altfel spus: este important sa lăsăm timp miracolelor sa lucreze in noi pentru a ne transforma, păstrând insa vie esenţa noastră: sâmburele tare al Fiinţei temporale – mereu aceeaşi si mereu alta: clipa în care ne-am format ca popor.

Ce reprezinta două mii de ani pentru o piatra? Pentru unele mult, pentru altele nici măcar un început: in funcţie de interacţiunea pe care au avut-o cu omul. Cea păstrată in Natură, zace si acum, folositoare poate numai peisajului. Cea aleasa de om ca material de constructie, vorbeşte. Sau ar vorbi dacă i-am permite, pentru că la Sarmizegetusa Ulpia Traiana,  ea stă ascunsă in pământ, neputând striga până la noi despre urmele paşilor de legionari hotărâţi sa reproducă viaţa de la Roma in acest colţ frumos de lume, aflat la marginea Imperiului.

Lespezile drumurilor romane vor continua sa foloseasca drept material de constructie caselor din apropierea santierelor arheologice parasite. Dar asta va trebui sa ne doara până la sentimentul de vinovăţie.  Succesiunea generatiilor si a civilizatiilor, cat de barbare si distrugatoare s-ar dori, nu vor putea inlatura definitiv clipa formarii noastre ca popor latin …

Nu ştiu cum aleg să se plimbe conducatorii nostri, dar atunci cand ninge abundent noi le sugerăm cărările umblate. Si o vizita la fata locului. Dacă nu – un popas pe Blogul Dlui Profesor Gică Băeştean, ajută: http://prodacia.wordpress.com/