… şi a trecut 6 Decembrie: România invocată, evocată, provocată şi uşor saturată (să nu zic îngreţoşată) – a votat: avem un nou Preşedinte, pentru următorii 5 (cinci!) ani…

Pasionali, ne-am împărţit perfect egal în două tabere “anti”: anti-comunism şi anti-dictatură. Deoarece comuniştii sunt ceva mai credibili, iar ceilalţi oameni ai muncii ceva mai discreţi, a învins – ce-i drept, cu jumătate de gură, tabăra micuţului dictator.

În locul modestiei care ar trebui să respire de acum înainte pe culoarele Cotroceniului (motivată în special de puţinul victoriei) … este foarte probabil să reînceapă glumele hăhăite şi aerele de doctor în ale politicii: “Ia zi tu fruuumooos: VIRGULA 33… la sută, he, he, he!”… Poanta se va auzi până departe în sistemul sanitar românesc (poate ar merita un articol: Cu Naţiunea, la spital!).

La care noi, pacienţii, ne vom aminti (unii cu drag, alţii cu ajutorul hapurilor de memorie) de mesajul electoral  absurd-câştigător: “De ce le e frică, nu scapă!”

… şi n-am scăpat!

P.S. Apropo de diaspora regulatoare de conturi electorale: se spune în istoria imaginarului că lucrurile se văd altfel din afară. Măcar vom şti să organizăm repejor un guvern în exil?!


La Zurich – există un KUNSTHAUS.

Acolo am văzut în urmă cu ceva vreme un tablou al lui Pieter BRUEGEL cel Tânăr (1564-1638) – intitulat “Drumul Calvarului”. Un tablou din acela mare, cu personaje mici şi multe – îmbrăcate de epocă (ev mediu) dar reprezentând o secvenţă biblică (antică).

Nu am putut lua un cadru general, însă pe furiş, cu telefonul (!) – am reuşit să iau cu mine două detalii, prezentate mai jos.

În primul îl avem pe Iisus, în toată singurătatea lui, întărită de faptul că toţi sunt cu feţele “întoarse” de la EL …. Domnul e în mijlocul agitaţiei dar singura care îl caută pentru o mângâiere, o atingere este Sfânta Veronica cu ştergarul ei. (Mai e şi un copilaş – despre care nu ştim sigur dacă aleargă înspre Mântuitor – sau doar ce a aruncat cu o piatră...)

Al doilea cadru e ceva mai sus pe drum, cu cei doi tâlhari. Nu numai că aceştia beneficiază de mijloc de locomoţie confortabil – o căruţă trasă de-un cal – însă au, fiecare, câte un preot personal alături! Dintre cei doi, unul stă cu spatele la noi dar pare să asculte la preot; însă cel de-al doilea nici nu vrea să audă de greşelile săvârşite.

Care din cei doi credeţi că s-a îndreptat pe Cruce?


ESEU dedicat din INIMA – PF LUCIAN,  Arhiepiscop Major al Bisericii Romane Unita cu Roma, Greco-Catolica (cu urarile noastre de Bine – intru ADEVAR si IUBIRE si multumiri pentru blanda pastorire a turmei noastre mici in vremuri de tranzitie…)
E ca in povestea prinderii fulgului de nea cu mana incalzita: zici ca l-ai prins, si cand colo – cel mult o picatura diforma daca iti adreseaza un zambet stingher, de genul: “Hello, nu stiu pe cine cautati…”
 
Fericirea – exprimarea radianta a starii de bine – nu este facuta sa dureze deoarece substratul care o produce, plamada a multiple combinatii – de multe ori ramanand secrete pentru insusi cel ce le combina in interiorul sau, acest substrat deci, poarta in sine germenele dezechilibrului. In termeni absoluti, BINELE nu poate exista ca STARE ci numai ca DEVENIRE (pana la urma, e un obiectiv, un tel spre care tind – cu mana mai mult sau mai putin intinsa)…
 
Ce este atunci atat de periculos la aceasta “stare” de bine?
Pericolul – l-as prinde astfel in cuvinte: crezi, si te increzi ca ai detine ceva – cand de fapt nu este asa cum iti pare…
 
Mai multe intrebari ni se deschid in continuare. De pilda, poate fi legata credinta de efemer? Poate fi dorinta legata de lucruri trecatoare? Definitia vietii din atare perspectiva ar urma, in cel mai fericit caz – “un sir finit de realizari partiale”.
 
…avem sanse reale de a prelungi aceasta “stare” de bine, atunci cand, pe parcursul vietii se intampla sa ne intersectam cu ea?
 
[…]
 
Sa desemnam prin “stare de bine” – ceea ce simte cel ce o surprinde – adica sa atacam un pic problematica egoismului. Cat de periculoasa e starea mea de bine, atunci cand eu sunt punctul la care se face referire… Daca am prins-o, daca e a mea si nu mai vreau sa-i dau drumul, atunci – nu cumva am de a face cu o situatie dilematica: sunt practic condamnat la nemiscare. Devin robul unei psihoze a “paraliticului”, tintuit de patul propriei pareri/trairi cum ca ar trai un moment de perfectiune, de care nu ar vrea sa se desparta!
 
[…]
 
Atunci cand negam starea de bine – recunoastem ca alergam dupa himere.
Atunci cand ne dorim sa o prezervam – ne autocondamnam la o imobilizare egoista (ne refuzam episodul viitor).
Dar atunci cand ma gandesc sa o transfer altuia? Constat imediat ca ea este … netransferabila! As refuza celuilalt sansa de a experimenta, de a cunoaste Binele pe pielea sa (periculoasa pentru ca e anti-experimentala)
 
[…]
 
Nicicum nu o scot la capat. Sa incercam atunci cu definirea “starii de bine” ca CERTITUDINE, ca ceva dat – la care si eu am acces, conditionat bineinteles de “imprietenirea mea cu Binele” (adica ascultarea si infaptuirea poruncilor). Daca noi credem cu adevarat ca exista Binele ca stare, atunci abia inlaturam pericolul. Numai ca trebuie sa impingem intelegerea noastra dincolo de aceasta lume trecatoare. Trebuie sa ne fortam a gusta din Infinit. Binele – pentru a nu fi periculos (adica amagitor), trebuie sa aibe o alta substanta decat mine, trebuie sa fie din afara mea, din afara granitelor acestei lumi trecatoare! Cu toate ca este din afara acestei Lumi, am sansa reala de a-L simti, de a-L gusta, in cele din urma abia de a-L cunoaste (insa mai degraba cu simturile/inima decat cu mintea/spiritul – care, saracul, ramane usor in afara ecuatiei. El a purtat inima o vreme, a dus-o catre destinatie, dupa care si-a recunoscut limitele si lasa inimii loc sa-si ia zborul – in iubire!).
 
Lucrarea lui Dumnezeu in noi o infaptuim impreuna cu El, atunci cand ne eliberam de pasiuni si vanitati, de mila si ura, de toate nimicurile care ne apasa si atunci cand ne incarcam de IUBIRE. Starea de bine, pentru a scapa de ghilimele, pentru a dura, pentru a nu mai fi amagitoare si deci periculoasa, trebuie sa insemne iubire fata de Dumnezeu – trait si gustat, si mult mai putin inteles (caci nu ne putem propune cu seriozitate sa cuprindem, sa intelegem si mai ales sa explicam INFINITUL din pozitia noastra de … muritori!)
 
[…]