La doi ani de la inceputul Facultatii, tanarul student – corespondent al nostru la Muenchen -, se lasa framantat de asemanarile si mai ales deosebirile dintre “noi” si “ei”. Doi ani se pare ca nu au fost suficienti pentru ca el – un tanar crescut si educat in Romania (fie chiar intr-o Scoala cu predare in Limba Germana!), sa devina complet si pe de-a-ntregul “unul de-al lor”.
In scrisoarea aceasta, simtim – pe langa nostalgia locurilor pe care le numim “acasa” si un oarecare deranj al faptului ca noi suntem atat de ramasi in urma … Dar stai putin! … Cum e corect, de fapt? “Ramasi in urma” … sau “nerobotizati complet”?!
Intre doua sesiuni, ii multumim ca si-a facut timp sa ne scrie! 🙂
… si iata: au trecut aproape doi ani de cand locuiesc in acest oras, de cand traiesc in aceasta tara. In acest timp pot spune ca m-am obisnuit cu mentalitatea germana (asta s-a dovedit a fi cu mult mai usor decat ma asteptasem, caci lucrurile chiar par a functiona in acest sistem… suprabirocratizat). Cat a contat “pregatirea” din cei 12 ani de Scoala Germana din Romania? Probabil mult. Probabil m-am deschis catre cultura si civilizatia germana mai mult decat imi puteam imagina. Altfel, nu-mi explic cum am reusit sa ma impac atat de repede cu faptul ca sunt inconjurat de nemti … (daca imi convine sau nu – e o alta chestiune!).
Din aceasta pozitie a omului adaptat, insurubat, “eingelebt” – cum se spune pe-aici – incerc sa arunc o privire mai blanda asupra acestui popor, atat de diferit de noi, balcanicii … de noi, latinii.
Calatorind in perioada Craciunului cu troleibuzul pe strazile aglomerate ale Bucurestiului am observat un lucru pe care, chiar daca l-am vazut ani la rand zi de zi … nu l-am remarcat niciodata: oamenii care ma inconjurau pareau a fi tristi, suparati, obositi; aveam senzatia ca pe umerii lor apasa o greutate de care ei erau constienti, si de care nu se puteau elibera nici macar in acel moment, nici macar in timpul Craciunului. M-am simtit stanjenit: ce am facut eu ca sa nu am griji?! De ce eu puteam sa zambesc cand altii au pierdut acea bruma de optimism care te poate face fericit si in momentele grele ale vietii? Intors in Munchen am observat insa cum aici, lumea din autobuze pare mai fericita (apropo, Munchenul este un oras in care troleibuzele lipsesc, impreuna cu multitudinea de cabluri suspendate peste strazi tipica “atmosferei” bucurestene). M-am intrebat de ce si de unde aceasta diferenta – si am reusit sa formulez o ipoteza relativ satisfacatoare. Aici, lumea poate si trebuie ca este mai fericita din trei motive: in primul rand, oamenii nu au grija zilei de maine si in al doilea rand, se ocupa cu ceva care le creeaza o satisfactie (daca nu profesionala, macar materiala). In al treilea, la acesti nemti, totul este clar. De luni pana vineri, opt ore pe zi, se lucreaza (cum este clar faptul ca atunci cand trebuie sa se lucreze se si lucreaza, caci probabil cea mai importanta trasatura de caracter pe care o are acest popor este simtul datoriei), vineri seara este “Feierabend” unde fiecare se distreaza cat si cum poate, sambata nu se face nimic (eventual cumparaturi, eveniment la care participa toata familia) iar Duminica – zi de odihna si rugaciune. Bineinteles mai vin si acele perioade ale anului la fel de clare si bine stabilite (Oktoberfest, Fasching etc.) unde se stie ca … nu mai trebuie sa stii nimic, ca nu mai trebuie sa urmezi incadrarea in vreun tipar – in afara de … tiparul implicit al momentului festiv care se repeta mecanic, an dupa an …
Ceea ce am gasit interesant este felul in care fiecare incearca sa fie “deschis”, “sociabil”; poate ca exista undeva, in subconstient, un oarecare complex (plec de la presupusul ca nemtii sunt la curent in legatura cu “ideile preconcepute” pe care celalate popoare le au in ce ii priveste) care ar putea explica acest comportament; de fapt si de drept raman lafel de “inchisi” si “reci” cum ne inchipuim noi ca sunt (vor mai fi si exceptii, dar aceste exceptii nu confirma ele oare regula?). Incetul cu incetul, relatia intre tine si ei se schimba; incepi sa le castigi simpatia si ei incep sa aibe incredere in tine, si (dupa mult, mult, mult timp) se “deschid”.
Inchei aici aceasta scurta relatare inspirata din amintirea mijloacelor de transport in comun, citand pe un bun prieten, student la Viena, care mi-a spus intr-o seara de martie, in fata unei beri si in mana cu o tigara, ceva care suna in felul urmator: “Oamenii astia sunt intr-adevar deosebiti; cel mai mare neajuns al lor este insa, ca sunt nemti…”