“Pull-over” poate inseamna “a trage peste”, in sensul de “a te acoperi” cu ceva. Dar poate insemna si “a trage pe dreapta”, daca semnul ti-l face un politist american.

Puloverul a intrat in limbajul politicienilor romani odata cu Petre Roman, la Revolutia din Decembrie 1989. De atunci, de fiecare data cand “e de lucru”, cand trebuie sa ne concentram, sa aratam ca suntem zi si noapte la birou, ca nu mai avem liniste, ca punem conducerea tarii mai presus de propriile noastre interese, folosim puloverul in exprimarea solidaritatii cu lumea “casual” …

Asa si domnii de la Paul & Shark, au gasit de cuviinta sa imbrace un Prim Ministru la ora de maxima audienta, si sa-i dea drumul pe post: nimeni nu mai doarme in patul lui, cu totii suntem la deszapezit, etc.

Ce-ar mai fi de adaugat? … Sa le purtati cu placere :-)!

Pe Paul il vedem, insa unde e Rechinul?!

Pe Paul il vedem, insa unde e Rechinul?!


Civilizatia romaneasca intrata in degringolada dupa  Decembrie 1989 a incercat timid si din pacate zadarnic sa se lege la anii de dinaintea instaurarii comunismului, ca si cum acesta nu ar fi existat. Urmele celor 42 de ani de spalare a creielor au facut posibila o perioada a tranzitiei despre care nu ne face placere sa ne aducem aminte, dar ale carei efecte le simtim pana in ziua de azi. Miliardari de carton, inflatie, mineriade, privatizari dubioase, doctorate false … o morala in agonie, mirosind a blestem …

Un nou inceput a parut a fi anul 2007 – cand marea izbanda a intrarii noastre in Europa a marcat a doua victorie importanta, dupa intrarea in Alianta nord-atlantica.

Civilizatia europeana s-a instaurat oficial, transformand Romania de sus in jos – mai mult politic decat economic, cum poate ar fi fost cazul. Faptul ca intre cele doua civilizatii exista deosebiri profunde – nu a interesat pe nimeni, pentru ca in fata s-au pus valorile universale, cele normale pentru veacul in care traim … Am aderat la Europa pentru a redeveni normali, insa nu ne putem transforma intr-atat incat sa uitam propria noastra romanitate.

Anul 2012 a fost momentul in care intelegerea romaneasca si cea europeana a realitatilor nord-dunarene s-au aflat pentru prima oara in criza profunda. Nu am fost lasati sa facem ceea ce vrem, ni s-a spus ca 7,4 nu suntem suficienti. Iar acum, spre finalul anului, cand harta electorala a confirmat dorinta romanilor de schimbare – votul nostru e interpretat de europeni ca o intoarcere la comunism! O umilinta dupa alta. Meritate, oare? Parerile sunt impartite: unii spun ca ne-am facut-o singuri, ca ne-am balacarit o vara intreaga; altii sunt de parere ca nemaiavand aliati in tara, au fost romani care si-au vandut sufletul strainilor.

Claritatea impresiei unui Ponta pus in fruntea tarii de un corupt aflat in puscarie si imaginea definita a unui popor care regreta standardul de viata din vremea dictaturii comuniste – iata ce cred puternicii Europei despre noi. Ca le-a fost indusa, sugerata sau confirmata aceasta gandire – cred ca e mai putin important.

In timpul acesta, la noi in tara santajul a ajuns la rang de politica de stat.

In 2013, se pot intampla doua lucruri: sa confirmam occidentalilor banuielile lor (adica sa se sparga USL, sa avem pe mai departe galceava politica …) sau sa-i surprindem printr-o seriozitate de care azi nu ne credem capabili :-)!

 


Se spune ca “increderea de castiga greu si se pierde repede”.

Asta ne duce cu gandul, pe de-o parte, la cat de suspiciosi si neincrezatori suntem in relatiile pe care le construim cu cei din jurul nostru, iar pe de alta parte, la fragilitatea acestor relatii.

Increderea – ca relatie pe care o construiesc intre mine si celalalt – ne sugereaza direct un act de incredintare (fac pe un altul partas al faptelor pe care eu le generez sau al gandurilor care preced aceste fapte) si in acelasi timp, de investitura (il ridic in rang, pana la apropierea intima).

Dincolo de increderea oamenilor in alti oameni, se vorbeste tot mai des zilele acestea despre increderea oamenilor in institutii. E greu de evaluat ceea ce apare evident ca o relatie impersonala: lucrurile (in zona increderii) se intampla de la om la om – dar in relatia om-stat, nu poti sa nu te intrebi “Cine e Statul?”

De aceea, apelul catre reprezentantii acestei constructii minunate numita “Stat” – de a continua neabatut eforturile de castigare a increderii noastre, trebuie repetat zilnic. Si, din punctul acesta de vedere, rugaciunile noastre se indreapta spre luminarea mintilor celor ce ne conduc, pentru ca starea de razboi in care ne aflam nu poate sa nu afecteze gradul de incredere pe care ar trebui sa-l astepte (daca nu chiar … sa-l ceara!) de la noi.

Basescu si Ponta: cata incredere au unul in altul si cata incredere avem noi in ei?

 


… va duce la dispariţia acestuia (de pe scena politică), după ce Marele Căpitan îşi va încheia cel de-al doilea mandat.

Ne bazăm afirmaţia pe demonstraţia lui V. Gordon Childe (“Făurirea civilizaţiei”, Ed. Ştiinţifică, 1966, p. 44): “Atât omul, cât şi mamutul erau la fel de bine adaptaţi mediului glaciar. Şi unul şi celălalt prosperau şi se înmulţeau din abundenţă în acel climat specific. Dar soarta lor ulterioară e deosebită. La sfârşitul epocii glaciare, mamutul nu mai supravieţuia, pe când omul continua să trăiască. Adaptarea mamutului la anumite condiţii determinate era în oarecare măsură prea perfectă: el era superspecializat.”

… adică: dom’ Boc s-a-nvăţat într-atâta pe sine să fie porta-vocea lui Băse, fără filtru propriu, căutând necondiţionat să prezinte demonstraţii ale ideilor şi iniţiativelor modelului său – încât, atunci când va rămâne singur … întrebarea “încotro acum?” îl va izola fatal, spre cel mult scrierea memoriilor, în liniştea din afara vâltorii politice. Iar dacă memoriile lui Boc sau ale altor B-işti vor fi scrise la DNA sau cum se va fi numind organul de represiune al noilor conducători de atunci, sperăm să trăim şi vom vedea…

Dar oare asta nu e valabil şi pentru noi, ceilalţi? Nu ne-am specializat fiecare începând cu Decembrie 2004, într-o raportare tot mai îndârjită PRO sau CONTRA “B”-ului din capul statului?

Priviţi politica limitată de tip “ANTI-B” … pe care o regăsim zilele acestea din plin în coaliţii împotriva naturii gen PNL-PC-PSD … nu înseamnă asta de fapt punerea la conservă a propriului efort de afirmare a identităţii?!

Ponta şi Antonescu ne asigură că nu. Ci, că animalul PD-ist s-a făcut atât de mare, încât nu poate fi dărâmat decât printr-o “monstruoasă coaliţie”, ca-n 1866… OK, dar atunci măcar de ne-ar aduce un Hohenzollern!