In România – în special în orașele mari, profund marcate de arhitectura comunistă (blocurile, cutiile de chibrituri care ne strivesc responsabilitatea si libertatea individuală) – ne plângem uneori (probabil atunci când nu mai avem pentru ce altceva) – de prea mult gri.
Arhitecții ar trebui să se alieze cu psihologii pentru a analiza dacă acest gri are/n-are cumva un efect direct asupra minții și sufletului nostru, în sensul predispunerii lor la ”mohoreală” și/sau ”tristețe cernită” și că de aceea poate am uitat să zâmbim unii altora, am uitat civilitatea și civilizația: vezi Doamne, din pricina aspectului cetății.
Citind rezultatele unei asemenea cercetări, am primi poate indicații să privim partea optimistă a gri-ului (oamenii nu stau sub cerul liber, totuși!) sau am da o Lege care să oblige Primarii să le vopsească în culori mai vii … Stați puțin, asta s-a făcut deja (pentru anumiți vopselari) în sectorul 5 al Capitalei, și oamenii din Rahova de azi nu par mai veseli, dimpotrivă – au avut motive de întristare suplimentară, aflând condițiile în care unii edili s-au îmbogățit pe spinarea refacerii optimismului lor arhitectural.
Ca să concluzionez – și în România, privim gri-ul ca pe-o parte a trecutului nostru de care am vrea să scăpăm, dar nu prea știm cum.
În timpul acesta, în Orientul Apropiat, mai precis în Siria, orașele comuniste și-au ”rezolvat” problema gri-ului, îngropându-o și mai adânc în cenușiu, îndoliindu-o în pământiu. A fost scânteia de inspirație a unui artist turc – Oğuzhan Cin (o selectie a operei aici) – care m-a făcut să înțeleg că în Orientul Mijlociu anormalitatea pe care (și noi) o acceptăm tacit astăzi pune bazele unei generații de monștri, ale căror suflete sunt deformate de perceperea zilnică, prin simțuri – a realităților molozului din jurul lor.
Când vor pleca spre Europa sau aiurea în lumea largă, acești ”oameni suferinzi de boală nevăzută” – semeni ai noștri dar mai gri la suflet decât noi – o vor face, purtând în suflet întrebări fără răspuns și suferință de neimaginat. Rolul artistului turc tocmai a constat în asumarea unor imagini contrastante, care pun în evidență prăpastia între normal și anormal. Noi, dacă avem urechi de auzit – ar trebui să ne întrebăm: ce se va alege de copiii aceștia, când vor fi mari?!
Problema gri-ului, atunci când trecem de la simțuri la lucrurile spirituale – e că nu poate fi rezolvată prin îngropare. Ea rămâne să ne frământe o viață întreagă, pentru că sufletele – nu-i așa? -sunt din alt aluat …
Calin Diaconu 