Comentarii din Cetate



As spune ca o relatie in care unul (elevul) are numai de castigat (invatatura – adica o combinatie de cunostinte si educatie/moralitate) iar celalalt (profesorul) are numai de oferit (pasiune, cunostinte, pregatire continua) … este aparent, o relatie dezechilibrata.

Spun “aparent” pentru ca nu putem exclude din ecuatie “dragostea de catedra”, “harul de a preda”, “pasiunea pentru o anumita materie” – fara de care profesia de educator este de neimaginat!

Nu banii (jenant de putini fata de importanta activitatii depuse) ii fac fericiti pe profesorii din sistemul educatiei nationale, subrezit de loviturile si umilintele unor politicieni inconstienti sau rau-voitori.

Dar daca nu banii sunt aceia care ii motiveaza, cu siguranta ca lipsa lor nu are cum sa stimuleze o ridicare a nivelului discursului profesoral…

Recent, atitudinea realmente ostila a unora dintre profesorii fiului meu – elev in clasa a V-a la Colegiul German din Bucuresti, ma face sa ma intreb … daca am dreptul de a solicita performanta si atitudine responsabila profesorilor?! Eu, parintele de astazi, pot oare sa am pretentia unui discurs de calitate din partea unei scoli de stat, in numele copiilor nostri si in memoria educatorilor care ne-au netezit candva drumul cunoasterii? Asta – inainte ca vreun impertinent sa imi toarne o replica de genul “Daca nu va convine, mutati-l la o scoala particulara!”

Ei bine, inainte ca impertinentul sa deschida gura, am sa spun raspicat: eu cred ca nu (mai) am acest drept! Inteleg ca l-am pierdut, atunci cand am acceptat (tacand) ca o crestere salariala sa le fie fluturata pe la nas, ca si cum acesti oameni ar trebui sa accepte orice din partea unei clase politice votate … democratic (adica alesii acelora care au fugit de scoala ca dracul de tamaie!).

Cred mai degraba ca trebuie sa completez cu grija, in particular, ceea ce sistemul de stat se pare ca nu mai are resurse disponibile de a oferi!

In schimb imi rezerv un ultim drept: acela de a reactiona in momentul in care unii dintre acesti umiliti ai soartei liber acceptate par a se stramba sub rautatea firii lor mai slabe.

Si acum, faptele.

Prima teza din viata de elev – profesoara intarzie 20 de minute. Apoi, relaxata, striga catalogul. Abia pe urma, permite inceperea lucrarii … Nici un copil din clasa nu termina, evident, toate cele 13 exercitii! Ce-i de facut?!


From: Calin Diaconu
Sent: Friday, November 11, 2011 11:11 AM


… si am avut ciudata impresie ca timpul a stat in loc!

Pentru ca stim ca timpul nu se repeta, ca “nu putem face de doua ori baie in apa aceluiasi rau”, ca totul se misca si de aceea este in continua miscare (vezi Heraclit, Panta Rhei).

Asa este, numai ca atunci cand lucrurile se repeta intr-atata incat ajungem a le baga de seama, a le simti noima, ne trezim uimiti.

Repetabilitatea ne uimeste pentru ca suntem invatati sa fim mereu altfel?

 

 

 


E cunoscut ca preotii sunt oameni de spirit, cultivati …

In consecinta, atunci cand o fac, practica un umor cu totul special, rafinat – in care explozia reactiei este lasata pe seama celui care le gusta gluma. Un preot nu poate sa rada cu gura pana la urechi, pentru ca s-ar deda unei placeri care ar strica echilibrul necesar credibilitatii hainei sfintite!

Nu acelasi lucru se poate spune despre costumul prezidential… Limite? Autocontrol? Emotii? Cumintenie? Smerenie? Retinere? … Nu. Nu pare a fi nevoie. Chiar asa – vi se pare ceva deosebit in poza de mai jos?!

Dar daca ar fi un trucaj in Adobe? Parca … mai conteaza?

Haina nu poate transforma un caracter atat de puternic ...


Mie mi-a trecut glezna cand am vazut ce fac baietii astia.

Mi-am amintit ca in maternitate, pana sa se lamureasca Mama cum e cu primul ei nascut, am supt de la o tiganca.

Am simtit nevoia sa iert pe toata lumea, desi nu ma simt certat cu cineva anume.

Am recunoscut o prima lipsa a memorabilului film al copilariei noastre, “Satra” – si m-am simtit in acelasi timp, razbunat pe toate cate umpleau cu fustele lor colorate, panza ecranului de cartier.

Si, ceea ce e mult mai important, am trecut cu bine peste socul deplorabilei lipse de civilizatie aratate de Seful Diplomatiei Romane – care a pierdut foarte probabil prilejul vietii lui … acela de a iesi cu bine dintre un Ciocan si o Coroana! Lipsa de civilizatie nu e a celor necivilizati, a celor salbatici – ci a celor doldora de cultura, care se pretind absolventi de scoli superioare si sunt incapabili de reactii normale!

Gasind in acest dans al celor sapte tigani maghiari efecte cu adevarat terapeutice, recomand Excelentei Voastre, Domnule Ministru –  sa urmariti pana la final!

Fara pareri de rau, si … fara regrete! Aveti posibilitatea de “watch again”, clipa aceasta de glorie a lor nu va imbatrani niciodata, pe cand absenta Dumneavoastra din Loja Operei va fi uitata mai curand decat ne putem noi imagina! 🙂


Iubitii mei,

am stat de vorba cu un Prieten Avocat – despre ceea ce am considerat a fi “cheia” discursului regal de astazi: anume “imprumutul tarii de la copii” …

Si am primit urmatorul raspuns care m-a fascinat: Tara e un bun transmis deja viitorimii de catre cei din antecedenta noastra. Fiind o proprietate a viitorimii, (care nu mai poate fi a celor care nu mai sunt ), nu este nici a noastra – caci trebuie sa renuntam la a mai considera ca am primit-o mostenire (deci am avea vreun drept asupra ei)!

Motivul principal pentru care trebuie sa avem mai multa grija de Tara noastra, macar de acum incolo: cei care am auzit,  nu vom putea spune ca nu am stiut!

Altfel … prin dictionarele juridice exista definitia detentorului precar: “Persoana care detine un bun, stapanindu-l fara intentia sau vointa de a efectua aceasta stapanire pentru sine, de a se comporta cu privire la bun ca proprietar sau ca titular al altui drept real” … important e sa corelam sensul profund al acestei definitii cu modul nostru de a ne comporta!

Oare nu spun si Parintii Bisericii ca trebuie sa ne comportam cu lucrurile din jur, ca si cum le-am fi primit cu imprumut?

Si mai ales: cat de departe suntem de acest deziderat?

« Previous PageNext Page »