Este mânia o boală psihică?
Prin ce mecanisme ne pierdem controlul şi mai ales în faţa a ce anume ne pierdem acest control? Sunt cauzele provocatoare ale mâniei externe (reale sau himere) sau interne (lipsa autocontrolului)?
Mânia este un semn de slăbiciune. Dar mai ales cei puternici se mânie lesne: îi deranjează imperfecţiunea lumii din jur, pe care vor să o supună, să o (de)formeze după propriile lor viziuni. Au cei puternici dreptul de a fi slabi, măcar din când în când?
Înfrânarea mâniei – poate duce la implozie? E mai bine să-ţi “verşi nervii” sau să îi acumulezi în tine? Sigur, există tehnici de relaxare – însă nu avem timpul necesar exersării lor. Şi, presupunând că am găsi acest timp: nu cumva vom suferi atunci de “neparticipare”, nu ne vom izola de problemele care ne solicită permanent?
Mânia, ca încercare de rezolvare a unor situaţii în care trebuie să convingem – ne face să părem ridicoli.
Dacă o lăsăm să ne (de)formeze caracterul, mânia ne va izola de ceilalţi, în faţa lor vom apărea ca nebuni.
E oare prea mult să ne imaginăm că putem “ordona” mâniei, prin calm şi autocontrol? Nu cumva există “demonul mâniei”, câtă vreme ne rugăm în cadrul Sfintei Liturghii către Atotputernicul Dumnezeu “Fereşte-ne pe noi de tot necazul, mânia, primejidia şi nevoia” … Nu cumva este întâlnirea noastră cu mânia, accidentală? Dacă admitem că are o cauză externă, da.
Mai degrabă tind să pun mânia alături de necaz, şi să le consider cauze interne ale suferinţei: eu sunt cel care mă necăjesc din pricina unei cauze externe, eu sunt cel care mă mânii, din cauza unei pricini exterioare … În schimb, primejdia şi nevoia ne pândesc – din afară – la tot pasul: ele lovesc din exterior, cel care suferă este tot sufletul nostru, interiorul nostru.
Un interior slab e irascibil la multele lucruri care îl irită, din afară venind spre el. Un interior puternic trebuie – are obligaţia aceasta morală – să rămână sensibil la suferinţele pe care le surprinde în jurul său. Un puternic insensibil este ca bogatul fără nume din pilda săracului Lazăr.
Mânia duce la război cu lumea, la răzbunare, la starea de teamă şi la moarte. Ea scutură omul, îl scoate din tiparul firesc al echilibrului păcii interioare, îl schimonoseşte. Mânia nu este un păcat, ea e o gravă suferinţă a nervilor slăbiţi.
Calin Diaconu 