February 17, 2017
Unul dintre noi se odihnea pe spate
privind cum din cer incepuse
o ploaie de pumni.
Un altul latra cainilor ceva,
parea sa se faca inteles.
Cel ramas in urma
ingenunchiase putin,
pentru ca bâta isi oprise vajiala.
“Rolul scaunului este sa cada
pentru a face impresie!”,
am gandit atunci cu voce tare
de m-am auzit singur.
“Rolul funiei e sa ne tina
legati de cer!”,
imi aduc aminte ca mi-ar fi raspuns
ecoul.
Gogosarii saltau
vesele vanatai
in hohotele
care rasuna si azi …
(Aprilie 1994)
February 16, 2017
Un castig pe care comunicarea il are la dispozitie in prezent – si care s-a dezvoltat exploziv in ultimii ani, sunt infograficele si hartile inteligente … E parte a suficientei care caracterizeaza omul de azi, cand vrea sa inteleaga totul dintr-o privire aruncata pe fuga, sa traga o concluzie pur informativa (informala, de suprafata) – fara a medita serios asupra consecintelor, si mult mai grav, fara a simti ca are puterea de a schimba ceva. In fond, e treaba copiilor – nu-i a noastra?!
Infograficele si hartile inteligente sunt materiale didactice care vor sa ne convinga de dreptatea unui punct de vedere. Sunt de regula partizane, pentru ca in spatele procesului de creatie – avem art directori si copywriteri care muncesc cu ora – iar talentul trebuie platit.
Un astfel de harta, pusa in slujba nepasarii noastre si creata pentru a ne alarma, este cea de mai jos – pe care am preluat-o si v-o propun pentru meditatie. Ea vorbeste bucurestenilor in primul rand, si sugereaza nevoia de actiune imediata pentru a putea schimba ceva. Iar prima schimbare care-mi trece prin minte ar fi sa ne mutam cu totii, la munte!
Bine, dar la munte – e muntele!* … unde ducem muntele, s-ar fi intrebat Caragiu?!
Calitatea aerului in Europa
Calitatea aerului in Lume
_____________________
May 13, 2016
Nu-i așa că rimează cu … ”ZULU” sau ”HONOLULU”, așa de parcă centrul militar al Olteniei ar fi situat undeva prin Africa de Sud sau rătăcit prin Pacificul de Nord?! Nume neobișnuit și greu de pronunțat pentru anglo-saxoni, care ne demonstrează din start că NU SE POT ADAPTA UȘOR LA OLTENIA. Știm asta și ne cerem scuze … suntem – imposibili! (Sorry lads, ”Deveselu” is an impossible name for you to read …)
Știu, adevărata problemă nu e că englezii se acomodează mai greu cu denumirile localităților noastre. Sau că pentru ei Deveselu-Devesulu, e … tot-aia! (în germană e și mai explicit: ”tot-una”/ alles-eins)
După cum citim în articolul BBC care ne onorează cu o știre pe prima pagină a site-ului lor internațional, baza de la Devesulu (sic!) va fi operată de Marina Americană, fiind echipată după aceleași principii, vopsită în aceleași culori, coordonată și condusă (era să zic managiuită, ca să-nțelegem ce-nseamnă să schingiuești cuvintele! – ”to manage”/a conduce, a rezolva…).
Ideea e că acești marinari vor lucra în ture de câte șase luni, ca și cum ar fi în misiune pe mare.
Poanta? … acum urmează: e și normal să fie schimbați (săracii!), pentru că sunt … ”puține semne de viață umană în apropiere”!
Alo, deveseleni, oltenii mei, treziți-vă! Aduceți taraf de lăutari și trageți o nuntă la cort în apropierea zonei protejate de la bază, nu de alta – dar trebuie să le aducem aminte anglo-saxonilor că Oltenia – Eterna Terra Nova nu a putut fi cucerită nici de cei mai americani dintre germanicii ocupați cu civilizarea Estului, habsburgii. Și ei au declarat neguvernabili oamenii acestui pământ și s-au retras, după o vremelnică ocupație, între 1718 – 1739.
It has even been painted in the same battleship grey and is manned and operated by US Navy personnel who will rotate on six-month tours as if they were at sea. They might as well be, because there are few signs of human life nearby (s.n).
La rândul nostru, așteptăm încheierea păcii cu arabii astfel încât genul acesta de investiții să fie înlocuit de cele în drumuri, spitale și școli. Oltenii, mai iuți la minte de felul lor, din pricina perfectului simplu – care sugerează ecourile unei acțiuni petrecută de curând, aproape de timpul vorbirii (ex: acu’ mă dusăi până la …; vășu-și fa, ce-i făcură …) – vor ști să simtă repede diferența între a fi păziți și a fi cuceriți.
Dar – nu-i așa? – veți zice că și Decebal a folosit arhitecți și bani de la romani, pentru a-și moderniza cetățile sistemului său de apărare … Atunci, rușii zic să fie barbarii zilelor noastre, iar de rest, va avea grijă Putin.
Bag seamă că istoria se repetă și pentru că are multe, foarte multe exemple din care poate alege o continuare, la un moment dat!
April 1, 2016
Creangă-și începe capitolul II al Amintirilor cu celebra enumerare a formelor de joc, joacă și jucării (în care mâțele și motoceii au un rol special) pe care le-a gustat în casa părintească, cea a Humuleștiului natal … Și spune Creangă astfel: ”Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la […] parcă-mi saltă și acum inima în piept de bucurie!”
Ce legătură este între puritatea copilăriei, între perioada anilor fără-de-griji și bucuria inimii? Cum poate fi retrăită o amintire, cu ce intensitate, cum poate un gând pescuind în trecut să nască sentimente fizice?
Cred că principala lecție a Amintirilor e aceea că nu există răutate în copilul Nică. Există neastâmpăr, există șotii … putem eventual constata o lipsă a vredniciei la învățătură – dar nu există o răutate în sens distrugător, în sensul înlocuirii sau anihilării binelui.
Lucrul bine-făcut poate fi uneori candid, alteori poate fi temeinic: dar întotdeauna trebuie să fie sincer. Lucrul bine-făcut e o premisă a bucuriei pe care sinceritatea ta o oferă celuilalt: nu poți fi tu însuți judecătorul propriilor tale fapte, ai nevoie de o confirmare – cea din ochii celuilalt. Pentru asta, ai nevoie de serenitate, de liniște: să te poți privi în ochii celuilalt.
A lucra ceva – în orice domeniu – și a face cât mai bine lucrurile, a le face temeinic, a nu le lua în glumă: poate fi stresant, dar îți aduce în timp o bucurie a lucrului bine făcut, pe care satisfacția celuilalt ți-o confirmă, dacă ți-o împărtășește.
Câți ne-am bucurat de ”Emerson, Lake & Palmer” pe vremea comunismului? Îmi aduc aminte azi de ei, ca să aflu că în luna care a trecut, Keith Emerson a decis că nu mai poate lupta cu boala – și nu poate continua o existență în afara mâinii sale drepte, cea care a decis, bolnavă, să nu-l mai asculte – să nu-i mai ofere perfecțiunea.
Biroul lui Albert Einstein in ziua mortii sale
Cum a putut încolți ideea de ”failure”/rateu, decât dacă … mai avea atât de multe de spus – … dar atunci de ce un alt geniu – Einstein, moare la 76 de ani lăsând în urmă un birou efervescent?!
Să fi pierdut Keith Emerson bucuria de … a-i bucura pe ceilalți?! Dar nu ar fi avut cum, vă invit să-i ascultați creațiile … Nimic nu e logic într-o sinucidere, după cum locul eticii nu este altundeva decât în inima omului!
March 17, 2016
A fost odată o vreme în care regii împărățeau și împărțeau dreptatea pe pământ. Unși pe cap cu mir de către oameni cu viziune îngăduită și aflați în legătură directă cu Unicul Creator (adică fiind sub ascultare desăvârșită față de Cineva superior și legați de Divin până la asumarea în ființă a Legii) acești regi cunoșteau greutatea Cuvântului lor și-l foloseau cu chibzuință.
Unul dintre ei, Solomon – a fost pus la încercare de multe ori, și cu toții am reținut dramatica poveste a pruncului cu două mame. ”Cum să faci dreptate pruncului, omorându-l?” – ne-am întreba îngroziți, azi. Pentru că azi – ca și atunci -, alergăm după senzațional și după știri care să cutremure carnea noastră (de parcă ar veni cutremurul atunci când avem noi chef de el).
Dreptatea pruncului nu putea fi însă decât aceasta: ca cel mic și neajutorat, să fie adus înapoi la pieptul adevăratei sale mame. La sânul unicei sale mame – știut fiind, atunci ca și acum, că un copil nu poate avea două mame naturale. Adevărul – care la Dumnezeu e Unul, la oameni poate fi cu dublă măsură, pentru că oamenii sunt cei care trag de adevăr, să-l rupă, să întindă coarda – fiecare bucurându-se de fărâma sa, chiar dacă-i inertă.
Singurul Adevăr Viu e Acela care trăiește prin sine însuși, care nu are nevoie nici de dreptatea și nici de recunoașterea oamenilor.
Suntem deci în plin scandal al unei succesiuni (a se citi ”demiteri”) la Liceul German din București. Fiecare trage de Școală, după bunul lui plac și după ceea ce simte că i s-ar potrivi mai bine. Revoluție, la doar câteva luni înainte de terminarea încă unui an școlar: cine și de ce nu a mai avut răbdare până-n vară? Suntem dependenți de circ sau doar incapabili de a ne imagina că măsurile discreționare nu-și mai au locul într-o lume civilizată?! Că avem datoria, ca oameni cu autoritate și conducători responsabili, să justificăm și să argumentăm deciziile noastre, făcându-le indiscutabile, înainte de a rupe copilul în două? Că putem – ca pe vremea lui Solomon -, ridica sabia, dar tot ca el, avem obligația de a analiza atent și obiectiv reacțiile mamelor implicate?!
Cu ce m-am ales eu personal, de pe urma acestui scandal?
În primul rând, ca unul din părinții cu doi copii în această Școală, ar trebui să le mulțumesc pentru nesomnul meu de-acum inițiatorilor, pe care-i bănuiesc a fi niște păpuși mânate fie de orgolii proprii … sau alte interese partinice. Căci fără măsura tupeului lor de a împărți lumea în ”etnici germani” și ”români vorbitori de germană”, aș mai fi dormit poate o vreme, liniștit … Așa însă, chinuit de întrebări existențiale, mă uit în oglindă și mă-ntreb într-una din limbile neutre, hai să luăm engleza de pildă: WHO … AM I?
Întrebare fundamentală, filosofică – nu? Iar pentru un absolvent de liceu german din București, cu atât mai grea.
Pentru că obișnuim să ne placă ceea ce știm, nu de puține ori mi-am netezit drumul spre conștiință cu o întrebare ajutătoare: CE ȘTII TU SĂ FACI (MAI BINE), MĂI CĂLINE? La care răspunsul venea, invariabil și convenabil – ”ȘTIU SĂ VORBESC LIMBA GERMANĂ …” pentru că era un bun început, nu porneam în enumerare chiar de la zero și mai era ceva important: era adevărat.
Adevărul proprietății unor cunoștințe de limbă însă nu au făcut din mine, niciodată, un etnic german și nici nu m-au înstrăinat de originea latină a neamului meu. De aceea, mă rog să le dea Dumnezeu sănătate și multă putere de muncă celor care au provocat schimbarea de-acum, în plin semestru școlar (nu de alta, dar se putea realiza la sfârșitul lui Iunie, elegant și fără tămbălău!). Așa însă, atenție iubiților!, îi vom ține minte – pentru că intrarea în scenă și-au făcut-o suficient de zgomotos pentru ca noi să o reținem.
Mai mult, acuma știm că în universul vorbitorilor de limbă germană există nuanțe clare, în limita cărora vom dialoga de-acum înainte, astfel:
Cum s-a ajuns într-o asemenea situație? Cum am ajuns eu, care n-am supt limba germană de la sânul Mamei, să citesc pe Goethe fără dicționar alături? De ce au mai rămas atâta de puțini etnici germani într-o țară în care la un moment dat reprezentau a treia națiune (și a doua ”conlocuitoare”, după maghiari)? Cu ce i-a atras patria-mamă sau de ce i-a gonit patria-adoptivă? Cum își vor regăsi ei rolul și rostul acolo și aici, care e menirea și poziția printre noi, majoritarii care-i sufocăm cu miticismele și balcanismele noastre? Sunt întrebări pe care nu îmi propun să le răspund, decât poate la finalul mandatului primului nostru Președinte de etnie. Și sper, spre binele nostru – al tuturor – să avem ce povesti: în special povești de succes și schimbări care s-au făcut … în bine!
Până atunci, permiteți-mi să ridic o cupă de șampanie pentru cei care-au venit călare pe-o decizie arbitrară, urându-le succes în activitate și nutrind speranța că Liceul German din București va rămâne, în continuare al Elevilor, Profesorilor, Părinților și … Absolvenților lui. Ah, da! … și al Ministerului, pentru că – fără Inspectorat, unde am fi fost noi astăzi?!
P.S. Sunt atât de calm, din două motive. În primul rând, fiindcă am intrat în Postul Paștelui și la creștini aceasta este o perioadă a iertării și un timp de meditație asupra decrepitudinii existenței noastre în această Vale a Plângerii. În al doilea rând, pentru că aceste bulversări ne-au prins în clasa a 5-a și a 9-a. Dar nu pot să nu mă-ntreb, cum aș fi reacționat ca Părinte, dacă mi-ar fi fost copiii în ani terminali?!
