December 28, 2012
Sunt atatea lucruri despre a caror existenta nu stim nimic, incat atunci cand le descoperim, nu stim ce ne uimeste mai tare: faptul de a le fi descoperit in sfarsit sau faptul ca ele exista de atata timp si noi nu am stiut nimic despre ele ?!
Pe de alta parte, pictura – ca forma de exprimare artistica – este obligata sa exploreze noul – atat in forma cat si in continut.
Iata mai jos un exemplu de creativitate.
October 17, 2012
Principiul este cauza generatoare, ceea ce pune în mişcare lucrurile, le aduce din nefiinţă la suprafaţa întâmplării lor.
Noi – oamenii de rând – putem observa cu mai multă sau mai puţină atenţie, pricepere şi inspiraţie doar condiţiile în care diferite întâmplări au loc. Pe baza acestor observaţii putem trage uneori concluzii greşite, căci condiţiile sunt acelea care fac ca principiile să “întârzie” sau să “grăbească” în manifestarea lor. Dar cei care credem, ştim că principiul se va aplica întotdeauna – fie mai devreme, fie mai târziu -, el nu ţine cont de felul subiectiv în care percepem noi trecerea timpului.
Astăzi punem în discuţie “principiul generaţiei frânte” la români, în epoca lor contemporană.
Sigur, pentru a fi principiu, el trebuie să se aplice universal: adică tuturor popoarelor din toate epocile istorice. Însă nu cunoaştem până în detaliul simţirii întreaga istorie a lumii în mod egal: suntem români, să ne concentrăm mai întâi asupra noastră încercând apoi să extrapolăm, dacă vom avea ce.
Epoca contemporană a românilor începe cu Marea Unire de la 1918. Vom putea spune despre generaţia care a înfăptuit-o, că este generaţia Marii Uniri. Ei sunt aceia care au trăit sub spectrul primului război mondial. Înainte de momentul istoric care i-a definit, au cunoscut bine “jugul maghiar şi german”. După, au trăit miracolul unităţii naţionale.
Generaţia interbelică – este cea ale cărei aripi au fost frânte de al doilea război mondial. Soarta ei a fost de a parcurge drumul înapoi, de la cald la frig, de la românism la anti-românism, de la afirmarea identităţii naţionale, la negarea acesteia. Au “primit pe tavă” o ţară mândră şi au fost forţaţi să o predea cotropitorului străin. Înainte, au cunoscut democraţia iar după, dictatura.
Generaţia comunistă – este cea care a pactizat cu duşmanul până la aparenta rescriere a ADN-ului, este generaţia dominată de frică deşi nu a cunoscut războiul decît din poveştile părinţilor. (Poate că poveştile despre război sunt mai grozave decât războiul însuşi?) Această generaţie s-a frânt la Revoluţia din 1989, între un “înainte-comunist” şi un “după-capitalist”.
O extensie a comuniştilor suntem şi noi, generaţia post-decembristă, care mai avem suficiente amintiri despre un trecut cartelat, în care aveam acces raţionalizat la alimente şi programe de televiziune. Cei care ne-am născut în anii 60-70 ai secolului trecut, avem un “înainte-socialist” pe care îl putem contrapune comparativ pentru înţelegerea libertăţilor care au venit “după”.
Principiul “generaţiei frânte” – dacă ar fi ca el să existe cu adevărat -, s-ar aplica generaţiei post-post-decembriste (adică celor născuţi după 1990), astfel: vremea marii confruntări care le va influenţa destinul şi le va da un nume propriu, va veni şi pentru ei – atunci când toate condiţiile vor fi împlinite. Deocamdată nu au cu ce compara prezentul pe care-l consumă în galop, însă atunci când el se va încărca suficient de trecut, explozia -inevitabil- se va produce … Pentru că toţi, în toate timpurile avem nevoie să comparăm istoria pentru a o înţelege într-un “înainte” şi un “după”: fiecare generatie are nevoie de un test al istoriei, prin care sa se inteleaga pe sine si rostul sau in succesiunea fireasca a vremurilor.
July 18, 2012
Incercam sa intelegem ca pe masura ce credinta noastra creste, ea se intareste pe sine si ne intareste si pe noi. O cultivam cu rugaciune si o primim ca pe un dar.
Nevoia de credinta inseamna numai partial nevoie de intelegere (“inteleg pentru ca am credinta”, sau – “fara credinta mi-e foarte greu sa inteleg ceva”).
Nevoia de credinta decurge mai degraba din nevoia de schimbare interioara, a firii omului. Nu pot ajunge la mine insumi, in adancul interioritatii mele, fara credinta: credinta ca pot (diferita de vointa ca trebuie) si credinta ca Dumnezeu vrea asta pentru mine (increderea de a ma lasa purtat de Voia Sa).
Prin cultivarea credintei, noi urmarim – constient (caci respectam un program), sa ne schimbam firea: adica sa ii (re)dam acea inclinatie naturala pe care toti o avem, spre Bine.
Ar trebui sa ne rugam, impreuna cu tatal copilului bolnav: “Ajuta-ma sa cred!” in loc de “Vreau sa pot face cutare lucru!”
Ar trebui sa ne dorim puterea ascultarii mai degraba decat abilitatea oratoriei.
Iar in final, daca in micimea noastra si din lipsa echilibrului nu reusim nicicum a sta drept, macar de ne-am inclina … spre Bine!
April 24, 2012
O realizare deosebita a Institutului Intercultural Timisoara: Calendarul Intercultural (in 2008).
La ce bun internetul, daca nu sa ne usureze munca de cercetare, reasezand si reordonand informatia enciclopediilor … punand-o in corelare, in legatura/conexiune si orientand-o spre noul nostru mod de a exista – “on&off – line”?
Uitati-va peste acest proiect: http://www.calendarintercultural.ro … si cautati-va identitatea, privind spre “celalalt” cu mai multa toleranta si deschidere sufleteasca!
March 28, 2012
Incerc sa explic unui baiat de 12 ani ca nu trebuie sa se teama de verbul “a toci”, ca notiunea de “tocilar” e inventata de cei lenesi pentru a frana avantul celor harnici, ca invatam pentru a cunoaste si cunoastem cu adevarat abia atunci cand putem explica altora ceea ce am ajuns sa stim si sa credem …
Preocupat de atari discutii filosofice, e probabil normal sa am un somn ceva mai agitat – din care ma trezesc la ore nepotrivite pentru a continua meditatia, astfel:
“Exista zone de suprafata si zone de profunzime ale constiintei noastre.
Tine de puterea noastra de patrundere – luminarea intunericului -, sa deslusim straturile succesive care alcatuiesc arheologic sufletul/constiinta noastra.
Strat dupa strat, depunem un efort de desprafuire, urmarind sa scoatem la iveala firea noastra profunda, adevaratul nostru eu. Pe masura ce inaintam, ne perfectionam si extindem operatiunile: slefuirea caracterului si exersarea vointei devin deprinderi fara de care nu putem realiza “saltul in profunzime” (sau urcarea si coborarea simultana a Scarii Sf Ioan nu se poate produce. Apropo, Ioan Scararul nu a avut viziunea unei scari rulante, sic! ).
In acest demers de autoperfectionare, nu trebuie sa pierdem contactul cu straturile superioare, acelea aflate la inceputul sapaturilor, cand am pornit la drum … Superioare e corect – si nu de suprafata: inocenta, sinceritatea, curiozitatea.
E drept ca performantele privind cunoasterea sufletului si descoperirea adevaratei noastre firi ne sunt date sub forma de inzestrare particulara, pe principiul fiecaruia dintre noi in parte. Dar si cel mai inzestrat dintre noi nu poate avansa interogativ in intunericul (sau infinitul) constiintei proprii, decat alegand sa tina de mana o calauza dedicata: fie pe cel Bun, fie pe cel Rau.
Sa ne rugam a merita a avea alaturi pe Ingerul Pazitor!”
Calin Diaconu 