“Rosu stop – stai pe loc! / Galben soare – ai rabdare!/ E pe verde – treci, baiete!” … cam asa suna poezia pe care o invatam, de mici, pentru a deveni buni participanti la traficul orasului modern.
Sa ne imaginam ca ne-ar vizita civilizatia un intelept al Antichitatii: ce s-ar mai lasa uimit de puterea magica a culorilor stralucitoare, asupra (majoritatii) masinilor din trafic: uite cum le opreste sau le da voie sa treaca, uite cum asculta (aproape toata lumea), de acest stalp care se aprinde diferit dar la intervale egale, cu dreapta masura pentru toti!
Daca nici macar acest limbaj simplu, non-verbal, al luminii semaforului – nu este respectat si implicit inteles de toti (caci unii se grabesc sa “calce galbenul” iar altii se lasa treziti din amorteala de claxonul celor din spate) … ce sa mai spunem de urmatoarele situatii, atat de des intalnite:
- atunci cand unii spun (si trag) “hais” iar altii “cea”;
- atunci cand unul spune “una” iar celalalt intelege “alta”;
- atunci cand spunem ca am inteles ceva, cand de fapt le potrivim aproximativ dupa urechea noastra;
- atunci cand promitem ca facem – dar nu ne tinem de promisiune, incurcand pe cel care asteapta (“inteleptul promite iar nebunul spera”);
- atunci cand ideile intr-un dialog sunt lasate “in coada de peste”, ca forma superioara a diplomatiei, in loc ca asteptarile sa ne fie clare ( celebrul “las’ ca vedem noi!”)
Ramane sa reflectam la puterea exemplului, singura care comunica in mod absolut ceea ce suntem si ceea ce vrem de fapt, singura care are forta transformatoare a celuilalt dupa imaginea vie a faptelor noastre.
