Calin Diaconu

Nu vi se pare oarecum ciudat să apară pe micul ecran, pe mai multe posturi aceeaşi temă, în acelaşi timp? Parcă ar avea cârtiţe unul în redacţia celuilalt, luptând pentru a a construi o identitate proprie legitimată de o prezenţă în grup: suntem negustori adevăraţi dacă avem prăvăliile pe aceeaşi stradă… La fel cum îşi furau titlul de primă pagină, când lucrau la ziarele de prin anii 95-96! (Atenţie, nu vorbim de un “breaking news” – când s-a împământenit ca televiziunile şi radiourile, ziarele şi chiar unele reviste să-şi înghesuie microfoanele şi reportofoanele sub nasul deţinătorului de informaţie!)

Lăsând să dispară intimitatea unei analize proprii, lucrând sub imperiul unei legi absurde – ia vezi, ce dau ăia, să dăm şi noi la fel, – se pierde inevitabil din profunzime, se fac lucrurile de mântuială, de-a dreptul…româneşte! Dar aşa se creează un curent de opinie: vorbind mai mulţi despre acelaşi lucru.

Ne trezim deci ascultând în silă despre un fapt important petrecut în urmă cu 20 de ani: un proces politic încheiat cu un asasinat politic şi o îngropăciune ilegală – care au pus capăt unei lungi perioade din istoria acestei ţări, deschizând în acelaşi timp o alta. Pentru că zilele sunt legate între ele, oamenii sunt legaţi de zile, iar generaţiile sunt formate din oameni :-), timpul nu s-a oprit în loc şi iată cum ne întoarcem la acelaşi zid al cazărmii din Târgovişte, via cimitirul Ghencea.

Ce mai căutăm acolo? Ce sperăm a afla nou despre noi înşine? Trecerea de la comunism la post-comunism? Zorii capitalismului original de România?!

E vară, ne imaginăm cu uşurinţă că trupurile lipsite de viaţă s-ar descompune repede uitate la soare, iar istoria Ceauşeştilor ne este servită pe larg, atât pe B1 cât şi pe Realitatea – într-un duplex în care Cartianu se ia la întrecere cu Cristoiu asupra adevărului ultim.

Senzaţia de “ceva-nu-e-în-regulă” cu tema propusă vine şi din faptul că ne-am obişnuit ca amocul ceauşist să ne lovească iarna. Spre final de an, în ultima decadă a lui Decembrie: mai băgăm câte o execuţie, nişte frânturi de proces simulat, furia în alb-negru a unei populaţii îngrozite de veştile unui oraş sub teroare, tricolorul găurit, taburi pe bulevard şi mitraliere în noapte, neputinţa unor voci care strigă isteric dar fără convingere: “NU TRAGEŢI! NU TRAGEŢI! NU TRAGEŢI! STEAGUL NOSTRU E PE CLĂDIRE! OPRIŢI FOCUL! OPRIŢI FOCUL!” … şi nimeni nu le ascultă, pentru că o criză de autoritate gravă şi mare se întrevede la orizont!

Hei! Destul cu amintirile acelor zile… Emisiunea difuzată ieri noapte pe Realitatea, ne-a arătat ce NU VREM SĂ VEDEM. Nu cu oldboy-Păunescu vorbind la mişto în contradictoriu cu o sexy-Dragotescu aflată pe fugă: “nu mai pot să stau, că plec în concediu” … “vai, da’ cum, să rămân singur – cum să continui fără Corina, care…” (Care ce, domnule Păunescu? Ţi le ridica la fileu, or what? – scurtă pauză publicitară)… NU AŞA înţelegem să rezolvăm problematica complexă a ceauşismului (luminat sau întunecat) şi a urmărilor sale adânci în mentalul românesc…