E posibil să fi scăpat de criză – dar nu de κρῑ́νω (krī́nō) – adică nu am scăpat de judecată, de cernere (lat.  cernō), de ipocriți și ipocrizie, de porunca divină de a avea discernământ (distingerea a ceea ce e bine, ceea ce trebuie făcut – de ceea ce trebuie să evităm să facem).

Spun ”e posibil să fi scăpat de criză” – pentru că iată, vecinii noștri maghiari au bani de-un Ferrari. Însă felul în care îl conduc ne-amintește de etimologia cuvântului grecesc: suntem în criză tot timpul, și ar fi bine să învățăm să trăim cu asta.

Vizionare plăcută …


In România – în special în orașele mari, profund marcate de arhitectura comunistă (blocurile, cutiile de chibrituri care ne strivesc responsabilitatea si libertatea individuală) – ne plângem uneori (probabil atunci când nu mai avem pentru ce altceva) – de prea mult gri.

Arhitecții ar trebui să se alieze cu psihologii pentru a analiza dacă acest gri are/n-are cumva un efect direct asupra minții și sufletului nostru, în sensul predispunerii lor la ”mohoreală” și/sau ”tristețe cernită” și că de aceea poate am uitat să zâmbim unii altora, am uitat civilitatea și civilizația: vezi Doamne, din pricina aspectului cetății.

Citind rezultatele unei asemenea cercetări, am primi poate indicații să privim partea optimistă a gri-ului (oamenii nu stau sub cerul liber, totuși!) sau am da o Lege care să oblige Primarii să le vopsească în culori mai vii … Stați puțin, asta s-a făcut deja (pentru anumiți vopselari) în sectorul 5 al Capitalei, și oamenii din Rahova de azi nu par mai veseli, dimpotrivă – au avut motive de întristare suplimentară, aflând condițiile în care unii edili s-au îmbogățit pe spinarea refacerii optimismului lor arhitectural.

Ca să concluzionez – și în România, privim gri-ul ca pe-o parte a trecutului nostru de care am vrea să scăpăm, dar nu prea știm cum.

În timpul acesta, în Orientul Apropiat, mai precis în Siria, orașele comuniste și-au ”rezolvat” problema gri-ului, îngropându-o și mai adânc în cenușiu, îndoliindu-o în pământiu. A fost scânteia de inspirație a unui artist turc – Oğuzhan Cin (o selectie a operei aici) – care m-a făcut să înțeleg că în Orientul Mijlociu anormalitatea pe care (și noi) o acceptăm tacit astăzi pune bazele unei generații de monștri, ale căror suflete sunt deformate de perceperea zilnică, prin simțuri – a realităților molozului din jurul lor.

Când vor pleca spre Europa sau aiurea în lumea largă, acești ”oameni suferinzi de boală nevăzută” – semeni ai noștri dar mai gri la suflet decât noi – o vor face, purtând în suflet întrebări fără răspuns și suferință de neimaginat. Rolul artistului turc tocmai a constat în asumarea unor imagini contrastante, care pun în evidență prăpastia între normal și anormal. Noi, dacă avem urechi de auzit – ar trebui să ne întrebăm: ce se va alege de copiii aceștia, când vor fi mari?!

Problema gri-ului, atunci când trecem de la simțuri la lucrurile spirituale – e că nu poate fi rezolvată prin îngropare. Ea rămâne să ne frământe o viață întreagă, pentru că sufletele – nu-i așa? -sunt din alt aluat …

 

 

 


Plate_Dinner_Cattelan_Spring_Laundry.jpg


Capacitatea profeților de a comunica ceea ce auzul lor fin percepe în legătură cu viitorul, a devenit în lumea modernă (prin calculul probabilităților și nu numai) – o știință.

Prestigioasa revista The Economist, ne propune printr-un film o reflecție a ceea ce va merita atenția noastră în 2016. Am reținut de pildă că realitatea virtuală va ajunge să facă tot mai mult parte din viața noastră, dar și faptul că schimbările climatice (El Ninho) vor afecta serios planeta-mamă. Englezii fiind semnatarii filmului, anul Shakespeare are bineînțeles parte de o prezentare interesantă.

E trist că acumulările materiale ale celor 1% bogați ai planetei vor depăși pentru prima dată agoniseala restului de 99%. Dar Legea că ”ultima cămașă nu are buzunare”, sperăm să-și păstreze valabilitatea.

La Mulți Ani, 2016! Fie ca România să nu intre în febra alegerilor prea devreme, iar geografia politică a granițelor să rămână una temperată! Pace și Bine.


Atunci când navigăm (pe internet, unde altundeva?) fără un scop precis – ci doar pentru a gusta din simpla plăcere a călătoriei, ne putem trezi că timpul zboară și iată: am petrecut pe nesimțite o sesiune de două-trei ore, pentru a afla … că inspirația noastră de ”surferi” – adică oameni de suprafață –  nu e întâmplătoare, că avem multe goluri de umplut și multe întrebări de răspuns.

Zic, deci: chiar de nu avem de la început întrebarea clară în cap, chiar dacă nu știam, la începutul drumului, ceea ce căutăm – trebuie să urmăm o linie a căutării, pe care, atunci când se lasă cu o înțelepciune, o putem consemna, pentru a-i testa validitatea (în rețeaua socială, unde altundeva?) …

Dacă vi se pare un joc interesant, să-i formulăm pe scurt regulile și să vi-l propunem spre adopție:

  1. Fiecare jucător trebuie să aibe la dispoziție timp liber, pentru consum de online (existența unui abonament la internet și a unui terminal este subînțeleasă);
  2. Fiecare jucător are dreptul de a-și alege un domeniu de interes, o pasiune proprie, care va fi numit ”teritoriu” (se poate considera o asociere cu flori-fete-filme-sau-baieti, dar puteti extinde la știință și tehnică, dacă-ntr-acolo vă bate inima);
  3. Prin click-uri si search-uri succesive, jucătorul parcurge un traseu al cunoașterii, principala sa grijă fiind să consemneze întrebările pe care și le-a răspuns, astfel încât să rezulte un parcurs, care să poată fi, la o adică, urmat/citit de un alt jucător, ș.a.m.d.
  4. Parcursul e liber, dar trebuie să poată fi consemnat în următorul format:
    • Titlul călătoriei
    • Punct de plecare
    • Punct intermediar 1
    • Punct intermediar 2, 3 etc
    • Întrebare inedită
    • Răspuns
  5. Rezultatul e publicat online, într-o formă unitară, inițial pe site-ul www.calindiaconu.com  (îmi trimiteți parcursul și eu îl public) iar apoi, dacă se atinge o masă critică (ex 100 de drumuri, constituim un site propriu acestui proiect și o comisie de validare)
  6. Drumurile vor fi votate si premiate de sponsori (evident, după lansarea site-ului și dacă înregistrează succes).

Hai să încerc un exemplu (e deocamdată work-in-progress, dar ideea centrală e cea de parcurs, consemnat la final!)

Titlul Călătoriei: Povestea unui LOGO

Punct de plecare: YouTube, un clip al formatiei Cream  (în care Eric Clapton explică sound-ul chitării sale). Locația este Royal Albert Hall (RAH), din Londra.

Punct intermediar 1: Site-ul RAH, în care aflăm (și) despre arhiva celor +30.000 de evenimente înregistrate/catalogate printre care … și concertul Cream din 1968.

Punct intermediar 2: Wikipedia – unde aflăm câte ceva despre promoterul concertului Cream din 1968 de la RAH – adică Robert Stigwood Organisation. Tot aici aflăm despre un logo cu o văcuță … foarte originală!

Întrebare inedită: Cum aleg (unii) clienți LOGO-urile pentru a-și proteja MARCA?

Răspuns:  Stigwood explained the inspiration for RSO Records’ akabeko logo in a 2001 interview for Billboard: ”I was in Japan with the Who and decided to set up RSO as an independent label. I has designers working on a logo, but I didn’t like any of them. Some Japanese friends gave me a papier-mâché cow, which is a symbol of good health and good fortune. It was on the mantelpiece in my office, and I thought, “Good health and good fortune”, that’s appropriate. Just write RSO on it!”

RSO_Records

P.S. Astept propunerile voastre, la adresa: diaconu.calin@gmail.com