Povesteam ieri unui prieten despre respectul pe care-l am, ca român, pentru limba latină, pentru că exprimă modul de a gîndi al unui mare popor civilizator al antichității. Aceasta nu înseamnă că mă număr printre cei care cunosc această limbă moartă – ci sunt destul de curios încât să cunosc locul în bibliotecă al Dicționarului Latin-Român (publicat de Editura Humanitas – Editia a II-a – 2003, în alcătuirea lui Gheorghe Guțu), și să-i răsfoiesc din când în când paginile, atunci când am un pic de răgaz sau simt că acest lucru se impune pentru … clarificări.

Bunăoară, citind despre importanța fundației în cazul unei construcții lovită de furtuni și puhoaie – din perspectiva parabolei casei redată de Sf Luca (în cap 6, 47:49), am simțit nevoia să revăd cei doi termeni latini care au legătură cu tema: aedificium și domus.

Despre primul, am aflat că ”aedifico” înseamnă a clădi, a construi – iar in imediata lui apropiere, găsim pe ”aedificator” – arhitectul (sau constructorul) dar și pe ”aedilis” – edilul care are în grija sa cladirile publice, orasele … O atenție specială pentru ”aedificator mundi” – care înseamnă arhitectul lumii și pentru ”aedes” – templu. Cel care a construit Lumea, a avut în grija sa și lămurirea (edificarea) ei – transmițând celor ce vor și pot să înțeleagă, învățătura despre intențiile Sale, prin chiar Fiul Său unul născut, mai înainte de toți vecii, Lumină din Lumină și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat … Iar aedes/aedicula – templu/sanctuar/capelă (Biserica) este un loc al învățăturii nealterate, păstrată așa cum a fost transmisă de Creator!

Lucruri interesante aflăm și despre domuscasă: căci ”domestic” (care înseamnă al casei – în preajma casei, aparținând de casă) – a generat un verb folosit de regulă pentru animalele sălbatice dar la figurat … și pentru copiii rebeli: a domestici!

Inspirat de această întrebare care se deschidea în fața mea – cum adică, pe măsura construcției unei case, noi construim – edificându-ne, aflând lucruri noi despre noi înșine, despre puterile sau limitările noastre, despre cine suntem cu adevărat …?! Adică nu numai noi suntem cei care construim casa – ci, într-o bună măsură, casa este aceea care ne construiește, ne lămurește, ne îmblânzește, la rândul ei?! … am căutat mai departe – descoperind originile latine ale verbului ”a construi”construo, construere. Acesta însemna la origine ”a așeza”, ”a aranja”, ”a aduna” (una peste alta), ”a pune șiruri-șiruri”.

Așa cum zilele se trec, una peste alta, așa le adunăm și noi – ca pe niște cărămizi, dacă facem efortul de a construi viețile noastre în cunoașterea voinței Celui ce ne-a dat viață: iar valorile pe care ne construim viața sunt cele care se reflectă atât în reacțiile noastre firești (felul de a fi) cât și în reacțiile pe care le avem sub stress, atunci când suntem puși în criză, pentru a ne depăși limitele și a ne afla răbdarea.

Iar în rest, după cum știe fiecare din cei care au construit o casă, au plantat un pom sau au domesticit un copil: muncitorul de șantier – plătit cu ora, diferă în reacții cu cel care este plătit pe proiect. Dar adevărata pasiune și știință a constructorului, cred că se măsoară numai în garanțiile pe care este sau nu dispus să le ofere … De aceea, îmi pare nimerit să închei acest articol cu acele cuvinte ale Cardinalului Iuliu Hossu, pe care toți frații noștri trecuți prin clătirea conștiințelor le-au auzit la vremea lor și de care s-au lăsat alinați și întăriți, deopotrivă ”Credința noastră, este viața noastră!” 


Oamenii judecă prin comparație și învață imitând – spunea Aristotel. De aceea, a călători presupune atât o expunere la surpriza descoperirilor, cât și un efort ulterior, de a aplica ceea ce crezi că merită schimbat în propria ta viață: descoperi (prin comparație) părțile bune ale celorlalți și încerci să le urmezi exemplul.

Dar pentru a rămâne în limitele raționalului, pentru a nu deveni un frustrat hipersensibil, este totuși bine să compari lucruri … comparabile! De pildă, dacă vom privi pozele de mai jos (făcute cu același aparat și în aceeași perioadă, desigur!) una – a blocurilor comuniste de pe bulevardul Iuliu Maniu din București si o alta, a centrului vechi al Varșoviei – vom compara lucruri incomparabile, deși e vorba tot de arhitectura urbei, deși e vorba tot de țări care au cunoscut comunismul …

Mult mai corect pentru propria noastră judecată ar fi să comparăm Cetatea Varșoviei (refăcută după al doilea război mondial), cu Cetatea Sucevei (cât au reușit să refacă din ea arheologii susținuți de fondurile europene). Și aceasta, nu pentru că ar fi fost o vreme când Moldova (lui Ștefan cel Mare) și Polonia lui Ioan Albert ar fi fost pe picior de egalitate (vezi Bătălia de la Codrii Cosminului)… ci pentru că merele și perele, deși sunt fructe, se pun pe cântar în pungi diferite!

Deși în ultimele două săptămâni nu am apucat să vizităm (chiar) toate statele UE-28, am reușit performanța unui drum al cunoașterii lung de 7.177 de kilometri prin: România (Ardeal), Ungaria, Slovacia, Polonia, Germania, Franța, Italia, Slovenia, Croatia, Serbia și din nou, România (Oltenia, Muntenia) care, sperăm noi! – ne va ajuta acum, la întoarcerea în țară, să vedem cu ochi mai limpezi marile și micile diferențe care există între statele europene, membre toate ale Uniunii dar aflate în diferite stadii de civilizație.

Dacă prin civilizație înțelegem ”cultura în acțiune”, atunci e cazul să ne bucurăm: în România avem atât de multe de recuperat … de la Ștefan cel Mare, încoace! Fondurile europene ar trebui alocate cu predilecție pentru recuperarea (și promovarea) trecutului, pentru că istoria este „magistra vitae”! Veți spune că istoria nu ne dă de mâncare. Dar măcar vom ști pe ce lume trăim – și vom ști să prioritizăm hărnicia noastră înspre talentul pe care fiecare popor îl are în mod particular, atât cât să nu ni se pară munca o corvoadă ci o plăcere!

Spor la treabă!

blocuri comuniste

cetatea varsoviei


N-ai zice că o clădire-sediu al unei mari corporații nu ar avea toate aprobările și nu și-ar fi luat toate asigurările împotriva incediilor.

Și totuși, exemple triste se mai întâmplă, chiar și în mileniul al treilea, cu care începem să ne obișnuim și pe care l-am fi dorit mai altfel.

Sediul unei mari corporatii – Petrobras – din Rio de Janeiro, a luat foc in 2004. Arhitectul – Roberto Luís Gandolfi nu a avut nici o vină și în plus, a luat foc doar ultimul etaj …

Asta nu a impiedicat-o pe artista Sarah Morris sa se lase inspirata de cladirea respectiva, traducand in limbajul picturii, impresiile vizuale.

Priviți și vă minunați – cum comunică artiștii între ei:

Petrobras-Rio building

Sus – Petronas HQ Building, Rio de Janeiro, arh Roberto Luís Gandolfi. Are 108m inaltime, 29 de etaje, construita intre anii 1967 – 1972.

Jos – un canvas 152,5 x 152,5 cm – realizat de Sarah Morris in 2013. Nu-i asa ca seamana? Ce forma de publicitate mai buna, pentru arhitecti si cladirile lor – decat interactiunea cu pictorii? Apropo, vedeti steagul Braziliei?

petrobras rio painting


 

barcelona-ziua-3-a-120Ca roman, cand esti in Occident si privesti un rasarit de soare, nu te poti abtine sa nu spui: uite, intr-acolo e locul de unde vin, tara mea! Cu cit mai departe si cit mai demult plecat, poate cu atit mai nostalgic indrepti un gind catre cei de acasa.

Asa si acum, de aici – din inima unui oras care m-a facut sa-mi schimb ideea despre blocuri, despre functionalitatea strazilor, despre rolul omului in societate, despre arhitectura ca arta, despre competitie si dorinta de a fi pe primul loc… Ai sentimentul ca jumatate din patrimoniul UNESCO se afla la Barcelona. Te intrebi chiar – de ce este atit de putin cunoscuta de catre romani? Poate, din cauza distantei sau a faptului ca – rusine!-, inca nu exista o ruta directa intre Bucuresti si acest punct central de pe harta lumii. Un loc in care se justifica din plin vorba ca oamenii invata si din viata, nu numai din carti – iar calatoriile, alaturi de discutiile cu prietenii, au un rol fara seaman in dezvoltarea noastra. 

In primul rind: ce stiam eu despre Antoni Gaudi, inainte de a vizita Barcelona? Nimic. Iar astazi, ma intorc inapoi acasa – cu sentimentul ca intre un arhitect si orasul sau, poate si trebuie sa existe o relatie de iubire. O iubire, pina la urma, este ceva intr-atit de sublim, incit nemurirea, eternitatea – sunt atributele ei firesti… Atunci,  poti spune: Gaudi si Barcelona s-au nemurit unul pe celalat… intr-o relatie de iubire perfecta, in care unul a avut ceva de oferit iar celalalt a permis sa i se intimple, as putea spune, aproape orice: “Cu ce idee v-ati mai trezit astazi, Maestre? Ce ginduri nu v-au lasat sa dormiti somnul oamenilor normali? Va asteptam in audienta, sa va comunicam despre niste fonduri pe care ne-am hotarit sa le investim in frumos si in viitorul orasului nostru care este si cel al copiilor nostri… Sa le dam acestora un motiv suplimentar de a se rasgindi atunci cind este vorba de plecarea definitiva de acasa…”

Caci un barcelonez adevarat, un catalan adevarat – nu se gindeste la plecare, decit poate in sensul exercitiului de cunoastere: de fapt, Cristofor Columb – pare sa spuna tocmai asta: cautati in toata lumea, nu veti afla loc mai fumos decit Barcelona! In al doilea rind, Sagrada Familia (Sfanta Familie): este locul unde acest oras cutezator a hotarit ca trebuie sa se ia la intrecere cu niste limite pe care numai unii au harul de a le visa. Pentru Barcelona, nimic nu pare imposibil de realizat – atunci haideti, sa va provoc la implinirea imposibilului. Toate ideile mele despre case si blocuri, despre turle si turnuri, despre coloane si arcade sau statui si basoreliefuri – s-au “scuturat” de orice preconceptie, s-au implinit intr-un fel despre care nu stiam ca este cu putinta: de regula, cladirile se ridica, se inalta spre cer… Ei bine, Sagrada ne invata ca lucrurile cu adevarat marete “cad” din cer, precum harul cel bun! Sfinta Familie este ieslea in care a hotarit Bunul Dumnezeu sa-si trimita Unicul sau Fiu, pentru a se intrupa intru mintuirea noastra. Moment solemn si binecuvintat, Nasterea Domnului se intimpla intr-o zi vestita si ocrotita de stralucirea unei stele, Stea ce isi pogoara Lumina pentru ca noi sa incepem a distinge intre Bine si Rau. Peste ani, discutind cu copiii copiilor mei, as dori sa-i intreb: si, ia spuneti-mi, cum mai arata La Sagrada, si-au terminat barcelonezii visul – iar daca da, care proiect nastrusnic si imposibil noua le-a mai fost aprobat de catre Consiuliul Local?  Caci pina la urma, asta ne-a invatat Barcelona: ca nu e nimic rau in strazile late si lipsa ambuteiajelor, ca arhitectura este una din artele care sunt foarte implicate social, ca mai este loc pentru visare iar cele mai indraznete vise se pot implini uneori. (14 Oct. 06)