–  Nu ne-am mai auzit de mult timp, de acum un an poate … Erai ultima oara in anul doi la Technische Universität in München. Unde esti acum?

– Te referi unde sunt … fizic?!

– Nu, unde – in sensul “in ce punct a ajuns viata ta acum”?

– L-as putea denumi un sfarsit (cu toate ca “rascruce” ar fi poate mai indicat… Simt ca las ceva in spate, nu ca as avea mai multe optiuni…)

– Sfarsitul e numai unul singur, si nu ne e dat sa-l cunoastem. Imi place mai mult “rascruce”, hai sa il scoatem din paranteza si sa vorbim putin despre el (adica despre momentul “acum, in timp”, in care te afli)

– … ma refeream la sfarsitul unei etape. Vezi tu, o rascruce nu presupune oare … alegere? Alegerile simt ca le-am facut deja (ele fac parte din trecut), iar trecutul recent nu a fost decat o implementare a deciziei luate candva; iar acum acest drum se aproprie vertiginos de sfarsit.

– O rascruce e un moment de cumpanire si e nevoie de un scaunel, sa stai un pic locului, sa te bucuri de drumul parcurs si sa vezi incotro trebuie sa o iei: in stanga sau in dreapta? Sigur, e vorba de o alegere. Dar nu mai putin, de o inaintare obligatorie, care trebuie facuta. Drumul (vietii) are un parcurs: suisuri, coborasuri, rascruci, bariere … tot felul de obstacole!

– De acord; asta insa nu contrazice faptul ca acum nu ma aflu la o rascruce. Nu ma simt nici macar pe un drum plin de denivelari, ci mai degraba unul plat, iar platitudinea drumului imi inspira un oarecare gol.

– Ai dreptate sa spui ca “drumul se simte”. Deci acuma simti ca inaintezi spre “mai departe”. Nu suna un pic lipsit de entuziasm, ca si cum am spune ca “Tomorrow is another day, anyhow”?

– Am facut adineauri paralela timp-viata-drum. Poate simbioza primelor doua rezulta in al treilea element (care e mai degraba metaforic). Este gresit sa vorbesti despre lipsa de entuziasm, din moment ce, chiar daca nu e intotdeauna roz, viata este plina de surprize. Unele le putem “prevedea” sau macar putem “spera” la ele, stand asezati pe un scaunel in fata unei rascruci, iar altele nu sunt in puterea noastra – nici de a le prevedea, nici de a le cunoaste – poate cea de a doua categorie este mai deosebita, mai complexa (pentru ca apare elementul surpriza?). Iar de inaintat, da, inaintezi. In fiecare zi inaintezi – chiar daca numai din cauza ca timpul nu se opreste – asta nu inseamna neparat ca inaintezi lipsit de entuziasm. O viata lipsita de entuziasm isi pierde esenta. Apropo: Viata este un drum fiindca noi o percepem prin prisma timpului, sau gresesc?

– Timpul nu poate fi gandit in afara vietii. In afara vietii, timpul devine eternitate. Se relaxeaza, se intinde intr-o “vesnica pace”, vorba lui Eminescu in “Scrisoarea I” (care trebuie recitita o data la zece ani, neaparat!). Viata este un drum mai degraba pentru ca noi cautam sa marcam cu amintiri locurile pe unde am fost unde suntem si unde speram ca vom fi. Noi nu vedem timpul in oglinda, ci doar ridurile care se strang in jurul ochilor. Noi vedem lucruri, locuri. Noi intelegem metaforele – si viata ca un drum, viata ca un parcurs, este o metafora relativ usor de priceput.

– Comparand viata cu un parcurs… cred ca devii determinst. Un drum impune alegeri, un parcurs nu.

– Asa e, cand privesti inainte si spui: “Uau, cate optiuni am in fata mea!” … Dar daca privesti inapoi, nu cred ca ai vrea sa modifici o zi, o ora si nici macar o clipa din toate cate s-au adunat pe parcurs. Exista un grad de libertate limitat in optiunile pe care le avem in fata noastra, si asta ti-o spune un om care a fost liber pana aproape de anarhie …

– Ma intelegi cred gresit. Nu contest faptul ca nu putem sa fim liberi, cum nu imi doresc o libertate in sensul ei absolut (de neatins). Iar anarhia nu e sinonim cu libertate ci cu revolta – scapi de un sistem ca sa te afunzi intr-un altul – dar mi se pare ca deviam de la subiect.

– Asa e, am putea da “delete” la ultimele doua paragrafe, dar propun sa le lasam, pentru ca ele reflecta totusi modul nostru de a gandi. Sa ne intoarcem la punctul din care am plecat si sa recapitulam ceea ce avem pana acum.

– De acord. Deci, ce avem pana acuma?

– Esti pe un drum, astepti surprizele care pot sa apara oricand dupa colt, nu esti incordat dar esti pregatit sa le faci fata, ai terminat la München si …

– Hehe… Citind ultimele randuri imi dau seama ca de fapt sunt in acelasi “loc” unde eram si acum trei ani. Singura diferenta este poate atitudinea.

– Si cat de mult conteaza atitudinea! Una pozitiva, inainte de orice – face minuni in jurul tau!

– Iarasi, de acord. Poate singura minune pe care nu o poate face este sa schimbe vremea.

– E frig in Germania?

– Este, da! … dar se munceste foarte bine cand ploua. Se gandeste foarte bine cand ploua … vezi, totul e o chestiune de atitudine!

– O dupa amiaza placuta in continuare, iti doresc! Spor la treaba si multumiri, in numele cititorilor blogului nostru!

– La fel! Si multumiri si din partea mea!

(Dialog realizat in 30 Mai 2013, folosind Google Shared Documents, intr-o dupa amiaza ploioasa la München si … insorita la Bucuresti.)


Dumnezeu l-a facut pe om dupa chipul si asemanarea Lui, ne invata Biblia.

Asta face – dupa unele filosofii mai indraznete, din vremea umanismului renascentist -, ca fiecare din noi sa fim intr-un fel, mici dumnezei.

De aici ar decurge, in sens bun, un mare respect pe care l-am avea de purtat fiecarui frate al nostru.

Si tot de aici, dar in sens rau, am fi condusi spre o anumita stare de infatuare, pentru ca e greu sa rezisti ispitei orgoliului de a fi de-o statura cu Creatorul tau.

Daca sunt intr-o pasa optimista, ma gandesc ca exista o majoritate a oamenilor “de bine”, care sunt smeriti si isi cunosc adevaratul lor loc. Nu te poti masura cu Cel-de-Sus, fara sa ai parte de un fior interior de supunere: la urma urmei, tocmai pentru ca esti asemenea Lui, stai cuminte, la locul tau.

Daca ma las prins de pasa pesimista, recunosc in jurul meu si in primul rand la mine, semnele decadentei sufletesti: cu cat ma inalt mai tare, considerand ca sunt mostenitor al unor calitati mai presus de fire, cu atat mai adanc mi se infige in inima pacatul orgoliului … care ma ingreuneaza in respiratie si imi abate atentia de la adevaratele bucurii ale vietii. Orgoliosul nu are cum sa se bucure de realizarile sale, pentru ca si le acopera de laude …

Nu vreau deci sa judec pe semenii mei. E mult mai bine asa, pentru ca nu sunt abilitat sa o fac: nu sunt vreo instanta de judecata si nici nu m-a rugat cineva sa-mi dau cu parerea.

Totusi …

Intalnesc tot felul de spete dintre cele mai ciudate, oameni despre care nu stiam ca pot tine in ei nemultumiri fara a le exprima, de pilda! Ma mira acest lucru, de parca ar fi ceva nou, ceva nemaiintalnit si nemaivazut.

Iarasi, ma las coplesit interior de surpriza nerecunostintei unora dintre oameni, care nu se multumesc cu ceea ce le pot eu oferi. E ca si cum m-ar acuza de rea intentie, inainte de a ma intreba, firesc “Tu (doar) atata poti?”…

Mi se pare ca descopar o noua specie de oameni, care traiesc in mijlocul nostru,  al caror sange s-a amestecat cu al nostru, care sunt-si-nu-sunt la fel cu noi ceilalti.

Citeam deunazi un material interesant despre neandertalieni si resturile genetice pe care ni le-au lasat mostenire in ADN-ul nostru (puteti citi integral materialul: aici).

Un lucru m-a surprins in mod neplacut, lamurindu-ma oarecum asupra lipsei de politete de care unii dintre noi dam dovada la un moment dat: procentul de ADN neandertalian difera, la fiecare din noi, intre 1% si 4% … Sa fie diferenta asta mare cauza mitocaniei unora?!

Din pricini genetice sau nu, Untermensch-ul exista – si poate fi definit exact asa: un sub-om, oprit din evolutia lui de pacatul mortal al orgoliului. De aceea, poate fi gasit atat in palate cat si in bordeie, la sat si la oras, … existenta lui strabate ca o constanta epocile istorice, un blestem al maimutei din care unii parca tin mortis sa se traga!

Uneori ma intreb daca e nevoie de arheologie pentru a descoperi Neanderthalianul din noi ...

Uneori ma intreb daca e nevoie de arheologie pentru a descoperi Neanderthalianul din noi …


Oare legile logicii, care nu sunt particulare fiecărui individ şi nu se pot schimba după diferitele întâmplări ale vieţii, restrâng libertatea cugetării filosofice? Cu siguranţă, pentru că filosofia e mai degrabă o ştiinţă decât o artă. Un artist va trebui să ajungă prin chiar stilul său personal la statura care-l individualizează, pe când un filosof se va menţine cuminte în limitele raţionamentelor, care-l vor urca … poate spre aceleaşi înălţimi, dar fără anvergura aripilor deschise pe de-a-ntregul!

Filosofia e pusă să zgărmăne-n adâncimea lucrurilor, ea îmbracă mai degrabă costumul de scafandru, îşi îndreaptă miopia prefăcută spre microscop, caută problemele fundamentale, şi nu se mai satură de ele …

Poezia s-a eliberat de obligaţia de a găsi ceva mergând pe un anumit drum: are bucuria surprizei, îşi oferă prietenia în mod naiv, chiar dacă e răsplătită – de cele mai multe ori – cu neîncredere. Sau mai rău, cu nepăsare.

Obiectivitatea logicii parcă implică prea multă răceală, de aceea avem nevoie de căldura poeziei, de fluiditatea ei, de salturile ei laterale – numai să aibe cine-o urmări …

Uite, răsfoiesc prin amintiri dragi din vremea studenţiei şi mă bucur să găsesc consemnări pe care le redau astăzi fără reţinerea de a-şi fi pierdut în vreun fel actualitatea! Nu că aş fi mai puţin logic acum decât eram atunci, numai că logica nu mă mai surprinde – pe când poezia e cea care şi-a păstrat actualitatea.

Anul Şobolanului …

E mai plăcut să urci un munte,

decât să traversezi un râu …?

Sigur. Mai ales atunci când nu ştii să-noţi!

Atunci, jucăm un şah?

Fugi d-aci, că nu mă joc cu inteligenţa, mi-o păstrez!

Uite, sâmburele ăsta n-a răsărit …

… sau poate n-a avut sămânţă-n el?!

Faliment nu dau hingherii

căzuţi în braţele himerii,

inechitabilului biotop

voind să spună stop?

Ba! De-acum

să crească şoarecii-n pământul

lor

dac-am retezat avântul

pisicilor!

(1992)


Daca imaginatia ne-am păstra-o fiecare pentru noi, am folosi-o pentru visare sau pentru a ne umple plictiseala timpului ramas liber cu plăsmuiri bine dozate … am trăi intr-o lume mai săracă, probabil.

Pentru ca nu avem tot ce ne dorim din ceea ce vedem ca este in jurul nostru, folosim imaginatia pentru a rodi lăstari fara struguri: vrejuri care ne sug energia fara a ne răsplati – consecinţă a lipsei unui efort real din partea noastra.

Intre mecanismele tainice ale mintii noastre cercetatoare si realitate exista – din pricina imaginatiei nestrunite -, o tendinta de siluire bolnavicioasa a realului de catre imaginar: de prea multe ori fortam realitatea sa intre in tiparele mintii noastre. Plăsmuim imagini ale unei lumi care exista numai in capul nostru, apoi ne supăram ca ea nu este … cu adevarat!

E timpul, in vremuri de criza ca acestea, sa ne aplecam mai temeinic asupra unor notiuni ca “evidenţă” si “certitudine”. Sau, cel puţin, să facem efortul de bun-simt de a nu le trece cu vederea … Oare evidenţa, cea care se vede cu ochiul liber, de la o posta, nu ne impiedică să o negăm? Oare certitudinea, pe care o descoperim prin efortul cunoasterii, nu ne va parea rău sa o negăm?

Dar vai! Evidenta – de la care ne-am astepta sa strige la noi, nu ne ia de mana sa ne treaca strada. Si in cazul ei, trebuie sa ne folosim de o intuitie corecta, de o conceptie sanatoasa asupra vietii in general. Imaginatia este care va sa zica un dar, doar daca e folosita cu măsură … bogată, dar nu bolnavă!

 


A fi indiferent, nepasator fata de cele ce se-ntampla in lumea din jur din care faci si tu parte – inseamna sa te retragi un pic, sa pari un pic distrat, iesit din jocul in care nu ai accepta mai mult decat un rol de umplutura.

In limbajul comun, indiferenta inseamna de fapt neimplicare.

Indiferenta ca mod de viata, ca filosofie – inseamna a socoti cu aceeasi moneda toate cate se-ntampla in jurul tau, inseamna sa pastrezi aceeasi distanta fata de toate celelalte.

In limbajul filosofilor, indiferenta presupune egalizarea distantei intre subiectul cunoscator si lucrurile cercetate. Adica, obiectivism.

De aceea, vom spune ca un filosof nu poate ramane indiferent, ci trebuie sa fie … “gleichgültig”, sa respecte aceeasi masura in judecarea lucrurilor din jur (toate au aceeasi valabilitate in ochii celui care cerceteaza).

Noi – oamenii de rand, ne rezervam luxul de a avea pareri, pe cand filosofii au obligatia de a construi pe convingeri!