A fi indiferent, nepasator fata de cele ce se-ntampla in lumea din jur din care faci si tu parte – inseamna sa te retragi un pic, sa pari un pic distrat, iesit din jocul in care nu ai accepta mai mult decat un rol de umplutura.

In limbajul comun, indiferenta inseamna de fapt neimplicare.

Indiferenta ca mod de viata, ca filosofie – inseamna a socoti cu aceeasi moneda toate cate se-ntampla in jurul tau, inseamna sa pastrezi aceeasi distanta fata de toate celelalte.

In limbajul filosofilor, indiferenta presupune egalizarea distantei intre subiectul cunoscator si lucrurile cercetate. Adica, obiectivism.

De aceea, vom spune ca un filosof nu poate ramane indiferent, ci trebuie sa fie … “gleichgültig”, sa respecte aceeasi masura in judecarea lucrurilor din jur (toate au aceeasi valabilitate in ochii celui care cerceteaza).

Noi – oamenii de rand, ne rezervam luxul de a avea pareri, pe cand filosofii au obligatia de a construi pe convingeri!

 

 


Oftând, m-am aşezat pe bancă

privind cărarea dinaintea mea:

neştiind timpul,

lipsit de proporţii –

cu-atât mai lunga şi întortocheată

părea …

Oboseala – slăbiciune sau regulă

mi-a fost,

să-ntorc privirea spre urmele din-apoi?

Amintiri de-a valma,

clipe si cadre,

strigau, certându-mă

să nu le uit.

De-aici inainte,

pasul sprinten se va domoli

mi-am spus

aflând locaşul bărbii

din vârful toiagului!


Incerc sa explic unui baiat de 12 ani ca nu trebuie sa se teama de verbul “a toci”, ca notiunea de “tocilar” e inventata de cei lenesi pentru a frana avantul celor harnici, ca invatam pentru a cunoaste si cunoastem cu adevarat abia atunci cand putem explica altora ceea ce am ajuns sa stim si sa credem …

Preocupat de atari discutii filosofice, e probabil normal sa am un somn ceva mai agitat – din care ma trezesc la ore nepotrivite pentru a continua meditatia, astfel:

“Exista zone de suprafata si zone de profunzime ale constiintei noastre.

Tine de puterea noastra de patrundere – luminarea intunericului -, sa deslusim straturile succesive care alcatuiesc arheologic sufletul/constiinta noastra. 

Strat dupa strat, depunem un efort de desprafuire, urmarind sa scoatem la iveala firea noastra profunda, adevaratul nostru eu. Pe masura ce inaintam, ne perfectionam si extindem operatiunile: slefuirea caracterului si exersarea vointei devin deprinderi fara de care nu putem realiza “saltul in profunzime” (sau urcarea si coborarea simultana a Scarii Sf Ioan nu se poate produce.  Apropo, Ioan Scararul nu a avut viziunea unei scari rulante, sic! ). 

In acest demers de autoperfectionare, nu trebuie sa pierdem contactul cu straturile superioare, acelea aflate la inceputul sapaturilor, cand am pornit la drum … Superioare e corect – si nu de suprafata: inocenta, sinceritatea, curiozitatea.

E drept ca performantele privind cunoasterea sufletului si descoperirea adevaratei noastre firi ne sunt date sub forma de inzestrare particulara, pe principiul fiecaruia dintre noi in parte. Dar si cel mai inzestrat dintre noi nu poate avansa interogativ in intunericul (sau infinitul) constiintei proprii, decat alegand sa tina de mana o calauza dedicata: fie pe cel Bun, fie pe cel Rau.

Sa ne rugam a merita a avea alaturi pe Ingerul Pazitor!”


“Rosu stop – stai pe loc! / Galben soare – ai rabdare!/ E pe verde – treci, baiete!” … cam asa suna poezia pe care o invatam, de mici, pentru a deveni buni participanti la traficul orasului modern.

Sa ne imaginam ca ne-ar vizita civilizatia un intelept al Antichitatii: ce s-ar mai lasa uimit de puterea magica a culorilor stralucitoare, asupra (majoritatii) masinilor din trafic: uite cum le opreste sau le da voie sa treaca, uite cum asculta (aproape toata lumea), de acest stalp care se aprinde diferit dar la intervale egale, cu dreapta masura pentru toti!

Daca nici macar acest limbaj simplu, non-verbal, al luminii semaforului – nu este respectat si implicit inteles de toti (caci unii se grabesc sa “calce galbenul” iar altii se lasa treziti din amorteala de claxonul celor din spate) … ce sa mai spunem de urmatoarele situatii, atat de des intalnite:

  • atunci cand unii spun (si trag) “hais” iar altii “cea”;
  • atunci cand unul spune “una” iar celalalt intelege “alta”;
  • atunci cand spunem ca am inteles ceva, cand de fapt le potrivim aproximativ dupa urechea noastra;
  • atunci cand promitem ca facem – dar nu ne tinem de promisiune, incurcand pe cel care asteapta (“inteleptul promite iar nebunul spera”);
  • atunci cand ideile intr-un dialog sunt lasate “in coada de peste”, ca forma superioara a diplomatiei, in loc ca asteptarile sa ne fie clare ( celebrul “las’ ca vedem noi!”)

Ramane sa reflectam la puterea exemplului, singura care comunica in mod absolut ceea ce suntem si ceea ce vrem de fapt, singura care are forta transformatoare a celuilalt dupa imaginea vie a faptelor noastre.


Diogenes

Image by Stifts- och landsbiblioteket i Skara via Flickr

– Ce imbatraneste cel mai repede la un om?

– Multumita!

x x x

– Ce e prietenia?

– Un suflet care se afla simultan in doua corpuri!

x x x

– Cum pot deveni propriul meu educator?

– Daca incepi sa critici la tine ceea ce esti obisnuit sa critici la ceilalti!

x x x

Intr-o zi, Diogene ii cere lui Platon trei smochine din gradina sa. Acesta pune sa i se culeaga un castron intreg, pe care i-l trimite …

– Asa dai si raspunsurile, fara sa le numeri, atunci cand esti intrebat de-o anumita chestiune!

x x x

Un sclav a fugit intr-o zi din ograda lui Diogene, la care acesta a declarat, senin:

– Ar fi nelalocul sau sa ne ingrijoram, daca Diogene nu s-ar putea descurca fara acest sclav, dar sclavul s-ar putea descurca fara Diogene!

x x x

Diogene a fost intrebat ce lucru e cel mai important in viata.

– Speranta.

x x x

Diogene spune despre un baiat care seamana teribil tatalui:

– Ce dovada frumoasa pentru purtarea mamei acestuia!

x x x

Diogene vede un tanar care scrie cu greseli:

– Ce casa frumoasa, pacat ca e nelocuita!

x x x

I s-a spus lui Diogene despre cutare si cutare, ca ar fi bogati:

– Nu stiu ce sa va spun, pana nu-mi spuneti cum se comporta acestia fata de banii pe care ziceti ca-i au!

x x x