Ce-o fi fost în sufletul Mamei Cetățeanului turmentat, Caragiale nu ne spune …
Pentru că tipul lui de morală nu era croit pe înduioșare, ci pe umor tăios. Cred că și-a dorit să ne schimbe, să ne facă mai buni … dar parcă a folosit o armă care ne-a sculptat definitiv: ne-a eternizat în Mitici, în Protopopești, în Mache(i) și Lache(i) și Madame și Domnișori … Ne-a văzut prin limpezimea unui geniu care în engleză ar fi sunat așa, cum să vă spun … decisiv și fatal: ”some things will never change!”
Fatalitatea în opera lui Caragiale, ”a naibii fatalitate” – e soarta de care nu putem scăpa – e scuza care ne ajută să supraviețuim micimilor noastre. Dar în același timp, simt că ceva i-a scăpat lui Caragiale: iubirea de Mamă. Dacă ar fi putut să ne ridice de jos, pe noi turmentații, pe noi amețiții, pe noi nehotărâții – cu o vorbă bună, de genul ”Hai maică, acasă, că ai băut destul!” … ar fi devenit oare românii mai buni? Nu știu să vă spun, decât … doar atât: în cicăleala drăgăstoasă a Mamei și în puterea ei de a ierta orice prostie a copilului necopt e ascunsă o rețetă a educației pe care nici un cinic moralist nu o va putea egala.
Am privit astăzi cu atenție, un fragment de tablou intitulat ”Peasants Kermis” – adică în traducere Chermeza Țăranilor. O petrecere în aer liber, cu muzică și dans și băutură … ce-și pot dori oamenii mai mult? Ei bine, acest tablou (semnat pe la 1665 de maestrul flamand David Teniers), mi-a atras atenția prin aceea că o femeie (ceva mai în vârstă) ajută un bărbat (ceva mai tânăr) să se ridice în picioare – căci a căzut (săracul!) lângă niște râmători, cu privirea pierdută …
Ce forță morală are acest tablou! Vă rog priviți-l, întrebându-vă cu ochi de Părinte – ”ce-i de făcut, cu cetățenii trumentați?” . Poate veți găsi ușor răspunsul, în inimile voastre …
Calin Diaconu 