In avion



Filipeni III, 1-8 : “Eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc.”

Înălţimea cunoaşterii lui Isus: înseamnă un timp parcurs în suiş, în urcare, în autodepăşirea propriei condiţii umane – spre înţelegerea prin bucuria inimii a Dumnezeirii. Urcuşul e greu şi anevoios, pe-alocuri pare imposibil. Bariere apar mereu în faţa noastră, poate cea mai mare este aceea nevăzută, care se referă la sensul urcuşului: oare la capătul lui voi afla cele ce-am căutat? De aceea, nu ca un căutător trebuie să urcăm muntele cunoaşterii lui Dumnezeu, ci ca un drumeţ curios şi încrezător, care se bucură de fiecare floare întâlnită pe parcurs, de fiecare moment în care privind înapoi, poate înţelege perspectiva de ansamblu: atât drumul cât şi contextul în care a fost parcurs…

Teamă privind vârful muntelui înconjurat de nori? Poate – dar e mai bine aşa, căci strălucirea soarelui ne-ar putea orbi. Tocmai pentru a înlătura teama de piscul cel mai înalt, a trimis Dumnezeu în lume pe Fiul său preaiubit, pentru a trăi printre noi, spre a ne arăta nu numai fragilitatea noastră – pe care o ştim, o simţim şi înţelegem cu fiecare despărţire -, ci mai ales pentru a ne arăta dumnezeirea noastră (cea din suflet) şi marile puteri pe care fiecare din noi avem datoria de a le exersa: credinţa, iubirea şi speranţa!

Pe Bunul Isus îl putem cunoaşte – atingerea vârfului muntelui a devenit posibilă!

Însă timpul pe care îl avem la dispoziţie ne este limitat pentru că:

1. trebuie să facem loc şi altora să-L cunoască (să ne imaginăm cum s-ar umple Pământul dacă n-ar mai muri oamenii, cum ne-am călca unii pe alţii pe bătătură faţă de liniştea în care trăim acum!);

2. limitarea timpului individual naşte responsabilitatea petrecerii lui: ce fac cu acest timp (limitat) care îmi este dat, încredinţat mie? (Nu este posibilă o discuţie despre timp între zeii nemuritori!)

3. timpul limitat al individului, pentru că implică mântuirea sa – naşte priorităţile adevărate: ce trebuie să mă preocupe? Ce trebuie să evit? Cum joc corect cartea libertăţii de conştiinţă?

4. timpul limitat al individului face cu atât  mai vizibilă (adică pune în valoare) interconexiunea dintre generaţii: trebuie să înţeleg cum depind în cunoaştere de câştigul celor dinaintea mea şi în continuarea eforturilor celor care vin după mine;

5. timpul limitat pe care eu înţeleg că-l am, mă conduce spre ideea timpului dăruit (sau acordat), adică timpul pe care în mod eronat îl considerăm al nostru – vedem că nu ne aparţine, nefiind generat de noi!


Omul creste (se dezvolta) precum o planta – care are nevoie nu numai de soare, apa si minerale din pamant -, ci indeosebi avand toate acestea, de proptele (araci, uluci, pari sau stalpi de sustinere). Altfel, cresterea sa ar ramane una chinuita. Imaginati-va plantele agatatoare tarandu-se pe jos, pe pamant, orbecaind dupa un ciot de care sa se prinda pentru a-si expune rostul luminii soarelui …

In Apostolul  Sfintei Duminici de astazi, Sfantul Pavel distinge limpede, atat pentru galatenii de acum doua milenii cat si pentru noi ce de astazi, intre cele doua “proptele” care ne indrepteaza pe noi oamenii, adica ne ofera sansa de a ne ridica de la pamant: 1. Faptele Legii (deci nu Legea ca atare, ci ascultarea fata de aceasta) si 2. Credinta in Hristos Isus (puterea divina pe care o primim si o crestem in noi).

Ne spune Sfantul Pavel ca faptele Legii nu sunt suficiente. Sunt necesare – adica e bine, cand facem binele si este rau cand facem raul -, dar nu sunt suficiente pentru indreptarea noastra: adica, pentru inaltarea noastra de la pamant, din starea de taratoare, spre inaltimea Crucii lui Hristos!

Pentru aceasta, este o datorie a noastra sa incercam a intelege profund, prin simturi si ratiune de-o potriva, sacrificiul din iubire de oameni si jertfa pe Altar a Mielului: iata o propunere spre o verticalitate de alt tip – nu ingamfata, ci smerita, pe care Biserica crestina ne-o propune astazi (ca si ieri) prin glasul Apostolului Neamurilor.


Sa urci cu scara, sa te intinzi pentru a depune o floare la mormantul celui drag ...


Calugar in Padure, admirand in tacere Lumina

Oare cum astepta ivirea zorilor, primele raze de lumina, acel calugar al evului mediu, retras in pustie, fara provizii de lumanari sau lux de faclii aprinse care sa-i prelungeasca orele de lectura si implicita apropiere de Cuvantul cel Sfant al Scripturii … poate singura carte pe care si-o luase cu sine, companion si far calauzitor printre necuvantatoare, intr-o lume din afara celei lumesti, o lume a sinelui care sta de vorba cu sine insusi …?

Lumina cuvantului scris are nevoie de lumina soarelui (sau a lumanarii), de lumina ochiului care sa o adune si, in fine, de lumina ratiunii insufletite – adica dedicata mantuirii sufletului -, care sa o cuprinda, inteleaga, guste …

In ciuda (sau datorita?) acestor lipsuri, lumina cuvantului scris pare ca se afla mereu in asteptare pentru a fi culeasa: fruct gata rodit, aflat in parg, asteptand pe cel copt sa isi astampere foamea, pe cel insetat sa isi astampere setea…

Lumina cuvantului vorbit razbeste si vindeca ochii celui orb, forta cu care vibreaza aerul face sa ne speriem uneori de puterea lui. Dar si cuvantul vorbit are limitarile lui: am intalnit predicatori care se pierd in ascultarea idolatra a propriei lor rostiri, iar  neconsemnarea in scris, netintuirea lui, il poate pierde sau deforma prin transmiterea orala – de la puterea de a comunica a unuia, pana la posibilitatile limitate de receptare a celuilalt…


Podul spre infinit...

“Fericirile” sunt rugăciunea prin care Isus Hristos Domnul, în Predica Sa de pe Munte, uneşte lumea de aici cu lumea de dincolo; imperfectul cu perfecţiunea; relativul cu absolutul … şi, nu numai că uneşte alipind în prelungire temporală – după aici vine acolo (“urmează Raiul sau Iadul, cu peronul pe partea …”), ci uneşte împletind cauzal pe aici cu acolo, pe acum cu atunci: sămânţa poartă în sine toată responsabilitatea şi forma copacului viitor!

Ceea ce fac acum şi aici, în lumea înghesuită în graniţele timpului, va determina cum îmi voi petrece eternitatea, infinitul.

Infinitul presupus – chiar dacă e tentant prin latura sa de necuprins, de necunoscut,  nu se defineşte ca “rest al vieţii” – pentru această frământare inutilă, avem formula consacrată: “cealaltă vreme a vieţii noastre”.

Infinitul poartă numele de eternitate, tocmai pentru că s-a eliberat de timp, ieşind de sub legile lui – şi poate fi de două feluri: liniştit sau neliniştit… după cum mi-am purtat sufletul aici, pe pământ.

Un fel de Yin Yang, şi infinitul ăsta: ba-l cuprind, ba nu-l înţeleg...

« Previous PageNext Page »