Filipeni III, 1-8 : “Eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc.”
Înălţimea cunoaşterii lui Isus: înseamnă un timp parcurs în suiş, în urcare, în autodepăşirea propriei condiţii umane – spre înţelegerea prin bucuria inimii a Dumnezeirii. Urcuşul e greu şi anevoios, pe-alocuri pare imposibil. Bariere apar mereu în faţa noastră, poate cea mai mare este aceea nevăzută, care se referă la sensul urcuşului: oare la capătul lui voi afla cele ce-am căutat? De aceea, nu ca un căutător trebuie să urcăm muntele cunoaşterii lui Dumnezeu, ci ca un drumeţ curios şi încrezător, care se bucură de fiecare floare întâlnită pe parcurs, de fiecare moment în care privind înapoi, poate înţelege perspectiva de ansamblu: atât drumul cât şi contextul în care a fost parcurs…
Teamă privind vârful muntelui înconjurat de nori? Poate – dar e mai bine aşa, căci strălucirea soarelui ne-ar putea orbi. Tocmai pentru a înlătura teama de piscul cel mai înalt, a trimis Dumnezeu în lume pe Fiul său preaiubit, pentru a trăi printre noi, spre a ne arăta nu numai fragilitatea noastră – pe care o ştim, o simţim şi înţelegem cu fiecare despărţire -, ci mai ales pentru a ne arăta dumnezeirea noastră (cea din suflet) şi marile puteri pe care fiecare din noi avem datoria de a le exersa: credinţa, iubirea şi speranţa!
Pe Bunul Isus îl putem cunoaşte – atingerea vârfului muntelui a devenit posibilă!
Însă timpul pe care îl avem la dispoziţie ne este limitat pentru că:
1. trebuie să facem loc şi altora să-L cunoască (să ne imaginăm cum s-ar umple Pământul dacă n-ar mai muri oamenii, cum ne-am călca unii pe alţii pe bătătură faţă de liniştea în care trăim acum!);
2. limitarea timpului individual naşte responsabilitatea petrecerii lui: ce fac cu acest timp (limitat) care îmi este dat, încredinţat mie? (Nu este posibilă o discuţie despre timp între zeii nemuritori!)
3. timpul limitat al individului, pentru că implică mântuirea sa – naşte priorităţile adevărate: ce trebuie să mă preocupe? Ce trebuie să evit? Cum joc corect cartea libertăţii de conştiinţă?
4. timpul limitat al individului face cu atât mai vizibilă (adică pune în valoare) interconexiunea dintre generaţii: trebuie să înţeleg cum depind în cunoaştere de câştigul celor dinaintea mea şi în continuarea eforturilor celor care vin după mine;
5. timpul limitat pe care eu înţeleg că-l am, mă conduce spre ideea timpului dăruit (sau acordat), adică timpul pe care în mod eronat îl considerăm al nostru – vedem că nu ne aparţine, nefiind generat de noi!
Calin Diaconu 