In avion



Sa urci cu scara, sa te intinzi pentru a depune o floare la mormantul celui drag ...


Calugar in Padure, admirand in tacere Lumina

Oare cum astepta ivirea zorilor, primele raze de lumina, acel calugar al evului mediu, retras in pustie, fara provizii de lumanari sau lux de faclii aprinse care sa-i prelungeasca orele de lectura si implicita apropiere de Cuvantul cel Sfant al Scripturii … poate singura carte pe care si-o luase cu sine, companion si far calauzitor printre necuvantatoare, intr-o lume din afara celei lumesti, o lume a sinelui care sta de vorba cu sine insusi …?

Lumina cuvantului scris are nevoie de lumina soarelui (sau a lumanarii), de lumina ochiului care sa o adune si, in fine, de lumina ratiunii insufletite – adica dedicata mantuirii sufletului -, care sa o cuprinda, inteleaga, guste …

In ciuda (sau datorita?) acestor lipsuri, lumina cuvantului scris pare ca se afla mereu in asteptare pentru a fi culeasa: fruct gata rodit, aflat in parg, asteptand pe cel copt sa isi astampere foamea, pe cel insetat sa isi astampere setea…

Lumina cuvantului vorbit razbeste si vindeca ochii celui orb, forta cu care vibreaza aerul face sa ne speriem uneori de puterea lui. Dar si cuvantul vorbit are limitarile lui: am intalnit predicatori care se pierd in ascultarea idolatra a propriei lor rostiri, iar  neconsemnarea in scris, netintuirea lui, il poate pierde sau deforma prin transmiterea orala – de la puterea de a comunica a unuia, pana la posibilitatile limitate de receptare a celuilalt…


Podul spre infinit...

“Fericirile” sunt rugăciunea prin care Isus Hristos Domnul, în Predica Sa de pe Munte, uneşte lumea de aici cu lumea de dincolo; imperfectul cu perfecţiunea; relativul cu absolutul … şi, nu numai că uneşte alipind în prelungire temporală – după aici vine acolo (“urmează Raiul sau Iadul, cu peronul pe partea …”), ci uneşte împletind cauzal pe aici cu acolo, pe acum cu atunci: sămânţa poartă în sine toată responsabilitatea şi forma copacului viitor!

Ceea ce fac acum şi aici, în lumea înghesuită în graniţele timpului, va determina cum îmi voi petrece eternitatea, infinitul.

Infinitul presupus – chiar dacă e tentant prin latura sa de necuprins, de necunoscut,  nu se defineşte ca “rest al vieţii” – pentru această frământare inutilă, avem formula consacrată: “cealaltă vreme a vieţii noastre”.

Infinitul poartă numele de eternitate, tocmai pentru că s-a eliberat de timp, ieşind de sub legile lui – şi poate fi de două feluri: liniştit sau neliniştit… după cum mi-am purtat sufletul aici, pe pământ.

Un fel de Yin Yang, şi infinitul ăsta: ba-l cuprind, ba nu-l înţeleg...


Aşa lucrează cel rău:

… ne abate din drum şi ne răpeşte din timp;

… aduce zgomot în preajma liniştirii noastre;

… ne trimite propuneri pe care cu greu le putem refuza;

… ne-adoarme raţiunea cu acel (românesc?) “merge ş-aşa!”;

… ne-mpunge a privi micile noastre realizări ca pe nişte mari edificii;

… ne face să credem că am fi de neînlocuit;

… ne-nvaţă să promitem cu uşurinţă pentru ca mai apoi să ne-ndemne să căutăm (uneori ajutându-ne tot el să găsim) scuze în imperfecţiunea celuilalt, uitând de bârna din ochii noştri;

… se face mic, pentru ca noi să ne-ncredem luându-ne la trântă cu el;

… se face mare, pentru a ne dispera că am fi neputincioşi de victorie, alimentându-ne sentimentul inutilităţii…

Dacă eu îmbătrânesc în lupta cu diavolul, presupun că nici acela nu rămâne tânăr! Doar îngerul păzitor mi-a fost dăruit mie spre ascultare – de aceea presupun că şi cel rău dă târcoale slăbiciunilor mele, lăsându-se personalizat de înclinaţiile şi abaterile specifice persoanei, în funcţie de vârstă, nivel de cunoaştere şi experienţă, poate chiar şi stare de spirit …

... ascultă, te rugăm, Doamne, rugăciunea servilor tăi!


Am citit azi dimineaţă despre credinţă: că s-au dat atâtea definiţii, încât ar trebui să ne recunoaştem înfrânţi – adică, să nu mai căutăm a defini indefinibilul! Ca şi cum orice definiţie trebuie să conţină un raţionament – doar că iraţionalul nu poate fi abordat cu tehnici raţionale.

Pe de altă parte, a spune despre credinţă că scapă puterii minţii noastre, că nu poate fi închisă în definiţii – e un mod de a recunoaşte, smerit sau nevoit, propria noastră limitare.

Spunea cartea, mai departe un citat: credinţa este efectul acelui minut de luminoasă speranţă care se adaugă unei zile pline de îndoieli…

Pe bună dreptate, îmi spun – şi e de-ajuns să privesc în jurul meu nebănuitele surprize ale iernii: afară sunt minus 15 grade, totul îngheţat bocnă, iar în garajul întunecat, într-un spaţiu înghesuit şi afumată de Eurodieselul 4 – zilnic, la plecare şi sosire … o plantă numită “bugenvilea”, a explodat în zâmbet anticipativ de primăvară! Priviţi şi voi:

Condiţii vitrege ...

Flori în garaj, iarna.

« Previous PageNext Page »