–  … ai inteles, baiete? Armata Imperiului Roman era formata din legiuni – 25 la numar -, care aparau granitele provinciilor … arta romanilor era de a negocia, dincolo de “limes” – adica de limita, de granita -un fel de “cordon sanitar”, unde-i plateau pe barbari sa le asigure pacea …

– Da, Tata, inteleg … Dar spune-mi te rog: halba asta tu chiar ai primit-o cadou, atunci la Muenchen?! 

– Hai mai, lasa-ma cu prostiile si incearca si tu sa te concentrezi un pic! Sa reluam …

… si incerc, gustand din limonada, sa-mi continui lectia despre romani si imparatii lor. Pentru a reface concentrarea pe tema – apelez la imaginile de la inceputul filmului “Gladiatorul”, acelea in care Marcus Aurelius se bate cu triburile germanice. Perfect exemplu pentru a ilustra superioritatea masinii de lupta romane dar mai ales un mod de a tine viu interesul pentru istorie …

Abia a doua zi de dimineata, imi reamintesc faza cu halba de bere de la Hofbrauhaus din Muenchen, si incep sa rad de unul singur …

Eram la sfarsitul unui sejur in Germania, cadourile erau deja multe, asa ca se punea problema sa mai luam o geanta de voiaj. Asta nu rezolva insa problema kilogramelor suplimentare din cala avionului. Banii programati – ajunsesera si ei pe terminate, si exista un stress de incadrare in bugetul programat al excursiei. In atare context, vizita la Hofbrauhaus risca sa se termine fara a achizitiona o halba pentru colectia personala, gandita a cinsti traditia de berari a familiei.

Ma resemnasem aproape cu gandul ca vom pleca spre casa fara o halba cu lei pe ea … cand, la al treilea drum spre toaleta, trecand din nou pe langa magazinul de suveniruri, imi fac curaj si cer sa-mi impacheteze una de-un litru.

Cand revin la masa – nu am unde ascunde pachetul cu pricina, asa ca sunt luat imediat la intrebari:

– Ce-ai luat acolo? Sa nu-mi spui …

– Ba da, dar …

– Adica ti-am spus ca nu avem unde sa mai punem lucrurile copiilor, si tu ai luat o halba? Halba ne trebuie noua?

– Stai sa vezi, cum s-a intamplat …

– Ce sa vad?! Degeaba iti spun eu si-mi racesc gura, ca tu tot ca tine faci! Foarte bine, sa vedem cum o duci tu acasa, cu grija, fara s-o spargi!

– Hai mai, lasa-ma sa va povestesc cum s-a intamplat! Ca nu am dat bani pe ea …

– Ei, cum n-ai dat bani pe ea?!

– Pai da, era la promotie!

– Cum asa?

– Zau! Fiecare al o sutalea cetatean care iese fericit din toaleta, primeste o halba de bere, din partea casei! Ziceti si voi – puteam sa refuz un asemenea premiu?! 🙂

Concluzia? Faptele istorice ca si amintirile noastre – au nevoie, pentru a fi rememorate – de dovezi, de izvoare. Pana la urma, reconstituirea unei epoci intr-un film istoric sau retrairea unui moment dintr-o excursie personala sunt un efort de “plonjare in trecut”, o lupta impotriva uitarii … Reconstituim pentru a cunoaste – cu mai multa sau mai putina nostalgie, cu mai multa sau mai putina seriozitate, dupa anvergura fiecarui caz pe care il abordam.

Habe de bere

 


Incerc sa explic unui baiat de 12 ani ca nu trebuie sa se teama de verbul “a toci”, ca notiunea de “tocilar” e inventata de cei lenesi pentru a frana avantul celor harnici, ca invatam pentru a cunoaste si cunoastem cu adevarat abia atunci cand putem explica altora ceea ce am ajuns sa stim si sa credem …

Preocupat de atari discutii filosofice, e probabil normal sa am un somn ceva mai agitat – din care ma trezesc la ore nepotrivite pentru a continua meditatia, astfel:

“Exista zone de suprafata si zone de profunzime ale constiintei noastre.

Tine de puterea noastra de patrundere – luminarea intunericului -, sa deslusim straturile succesive care alcatuiesc arheologic sufletul/constiinta noastra. 

Strat dupa strat, depunem un efort de desprafuire, urmarind sa scoatem la iveala firea noastra profunda, adevaratul nostru eu. Pe masura ce inaintam, ne perfectionam si extindem operatiunile: slefuirea caracterului si exersarea vointei devin deprinderi fara de care nu putem realiza “saltul in profunzime” (sau urcarea si coborarea simultana a Scarii Sf Ioan nu se poate produce.  Apropo, Ioan Scararul nu a avut viziunea unei scari rulante, sic! ). 

In acest demers de autoperfectionare, nu trebuie sa pierdem contactul cu straturile superioare, acelea aflate la inceputul sapaturilor, cand am pornit la drum … Superioare e corect – si nu de suprafata: inocenta, sinceritatea, curiozitatea.

E drept ca performantele privind cunoasterea sufletului si descoperirea adevaratei noastre firi ne sunt date sub forma de inzestrare particulara, pe principiul fiecaruia dintre noi in parte. Dar si cel mai inzestrat dintre noi nu poate avansa interogativ in intunericul (sau infinitul) constiintei proprii, decat alegand sa tina de mana o calauza dedicata: fie pe cel Bun, fie pe cel Rau.

Sa ne rugam a merita a avea alaturi pe Ingerul Pazitor!”


Filmul – tradus in limba romana “Baiatul cu bicicleta” – a luat Marele Premiu la Festivalul de la Cannes in 2011, cu o poveste simpla, asa cum simpla este de fapt viata pe care (intotdeauna ne vom mira de ce), noi insine … ne-o complicam!

Intrebarea pe care am retinut-o din acest exercitiu narativ: “Cum modelam generatia viitoare?” – este tratata foarte serios si rotund printr-un “studiu de caz”. Un baiat, abandonat de tatal lui imatur, refuza sa accepte datul sortii, refuza sa creada ca lui i s-a putut intampla “una ca asta”. De aici pleaca conflictul lui cu lumea “care nu-l intelege”. Insa filmul – dupa cum banuiti, nu este adresat copiilor, ci parintilor – pe care-i scutura spre a le trezi constiinta rolului de educator!

In fiecare replica si cu fiecare gest al nostru, adresat puilor de om pe care-i crestem – punem o greutate de care nu suntem constienti cu adevarat. Oferim exemplul nostru, propunem modele, fara a intelege pe deplin felul in care mesajul nostru educational se sparge in capul – si mai ales in sufletul! – generatiei viitoare.

Thomas Doret - un pusti bataios, care se ia devreme la tranta cu viata ...

 

 


“Cum ar arata albul iernii, filmat noaptea?” – iata cum ar fi putut suna intrebarea care a generat acest proiect …

Din declaratiile regizorului Jacob Sutton, am inteles ca a cautat sa urmareasca in cadrul filmului sursa de lumina, atat. O sursa de lumina inedita, ce-i drept – e vorba despre un SURFER, care slalomeaza cu usurinta pe o partie in Alpii francezi. Costumul de LED-uri ii lumineaza, imaginile sunt superbe!

Concluzia: in lumea de azi, nu ai voie sa spui ca … le-ai vazut pe toate! 🙂


Filmul de scurt-metraj, premiat la Cottbus in 2011 – ii are ca protagonisti pe Elena Popa (Ana) si Adrian Vancica (Radu).

Jocul impecabil al celor doi actori da credibilitate unei situatii … greu de imaginat: cum s-ar putea desparti, fara cearta, fara scantei, fara taierea iremediabila a firelor de legatura, doi iubiti, doi soti …

Problema cea grea: cum joci tensiunea nervoasa, fara injuraturi, fara explozie, in tacere si singuratate? Doar Ana, vinovata si umilita de un Radu suprafiresc, isi recunoaste infrangerea in scena palmei din finalul filmului. O palma … (si doar atat!) ne aduce aminte de cuplul traditional, in care ne regasim probabil majoritatea!

Pe cat de simpla ar parea unora ideea filmului, pe-atat de grea si remarcabila realizarea.

Intrebarea pe care si-o pune Regizorul Mihai Sofronea ar putea suna asa: “Cum ar trebui sa se destrame un cuplu modern, bine sudat, intr-o Romanie europeana?” … iar raspunsul lui Radu “suntem un cuplu modern, discutam!” ne face sa tresarim: nu suntem obisnuiti sa vedem asta in jurul nostru. Auzim de batai intre soti, de accese de gelozie, de crime pasionale … dar nu ne asteptam sa intalnim pe strada un sot asteptandu-si nevasta sa coboare de la amant!

Ana, amanta celebra a cantecului popular romanesc (Ană, zorile să varsă,/Lasă-mă să plec acasă,/ La copii şi la nevastă…/ Ană, mândra mea frumoasă!), nu si-a pierdut nimic din vechiul obicei – acela de a atrage ca un magnet fermecat – dar este surprinsa intr-o pozitie noua, datorata modernitatii cuplului si egalitatii dintre sexe.

Acea egalitate care, traita cu adevarat, nu are – in cazul unui conflict – deznodamantul dinainte cunoscut. Barbatul e mai puternic, fizic. Dar daca se-ncapataneaza si nu face apel la aceasta “ultima replica” – a se citi scatoalca sau smetia linistitoare -, atunci e bine sa accepte ca golul exploziei sa fie preluat de partea feminina a cuplului.

Un film care se afla probabil si in atentia Galei Premiilor Gopo, care va avea loc la finalul acestei luni …