Iubirea este o valoare centrală a creştinismului. Iubirea aproapelui, practicată şi nu declarată, cea care se traduce cu „deschidere către celălalt”: către problemele sau către bucuriile lui, spre descoperirea celuilalt în noi înşine – esenţa umanităţii.

Pentru Sf. Pavel, există o înţelegere (catalogare)  a oamenilor în funcţie de acceptarea acestei voalori. De pildă, sunt semeni ai noştri „plini de iubire” – adică împliniţi în relaţia cu ceilalţi; şi dimpotrivă cei singuri (însinguraţi), lipsiţi de sens pentru că sunt „goi de iubire”…

Iubirea înseamnă trăire sufletească intensă – iar sufletul ne modelează existenţa, astfel:

  1. prin cunoaştere (descoperim binele din noi numai atunci când îl practicăm în raport cu celălalt. Binele „pentru mine” înseamnă egoism, egoismul ca formă barbară a binelui);
  2. prin educaţie (acceptăm critica din partea celuilalt, fără să o percepem ca pe un atac la starea noastră de aşa-zisă perfecţiune. Reluarea sau continuarea antrenamentelor nu numai în faţa oglinzii deformate de uşurinţa cu care ne acceptăm slăbiciunile, ci în faţa intransigenţei celuilalt – care vede paiul din ochii noştri mai abitir decât bârna din ochiul său!);
  3. prin purificare (expunem partea noastră bună, fragilitatea noastră, faţa noastră zâmbitoare celuilalt. Ne asumăm un risc al moliciunii care poate fi taxată drept slăbiciune în schimbul durităţii care se exprimă invariabil, monoton.)

Blogul nostru are începând de luna aceasta un nou subiect: descoperirea treptată, de către un tânăr student al cărui anonimat deocamdată am hotărât să îl păstrăm, a capitalei Bavariei – frumosul şi liniştitul oraş München…

În prima lui scrisoare, studentul se arată impresionat oarecum plăcut de ordinea din jur şi ceva mai puţin plăcut – de arta birocraţiei dusă la extrem de unii funcţionari…

Căutând sensul regulilor respectate de nemţi cu o străşnicie care i-a definit ca popor supus şi ascultător, tânărul nostru cu autentic spirit latin se găseşte pe sine foarte diferit şi o lecuţă străin de locul unde a nimerit pentru desăvârşirea studiului!

Însă e abia la începutul perioadei şi e în mijlocul vâltorii unui oraş cuprins de febra OKTOBERFEST-ului… Poate vom avea ocazia să publicăm şi ceva poze de pe Wies’l!

Să-i dăm cuvântul…

“La insistenţele lui Călin, m-am hotărât să deschid ciclul “scrisori din Munchen” cu o prima relatare a impresiilor pe care acest oraş mi le-a facut.

Pentru inceput, orasul in sine mi-a placut, si inca imi mai place, foarte mult din mai multe puncte de vedere: organizarea care tinde periculos de mult spre perfectiune (am observat pana si indicatoare pentru biciclisti cu timpul estimat pana la destinatie), dar mai ales senzatia de siguranta pe care o ai cand colinzi strazile bavareze, datorata si faptului unei densitati de politisti pe metru patrat impresionanta.

Pe de alta parte, am avut ocazia zilele acestea sa cunosc un alt aspect al orasului, cred si al tarii, si anume prezenta unui spirit birocratic foarte accentuat. Ce inteleg prin acest “spirit birocratic”: in primul rand impunerea unor regului in mare parte lipsite de o utilitate practica si implicit de sens. Un exemplu concret: am fost astazi de dimineata la biblioteca centrala din Munchen ca sa ma inscriu si am aflat ca o asemenea inscriere in cazul meu (a unui cetatean strain) se poate face doar pe baza unui certificat de la primarie, cum ca eu locuiesc la Munchen. Intamplator aveam la mine contractul de inchiriere a camerei unde o sa-mi petrec, foarte probabil, buna parte din studentie, deoarece imi era necesar pentru abonamentul la metrou. Aratandu-i-l, doamna de la biblioteca mi-a explicat foarte calm, ca nu este suficient contractul si ca trebuie sa ma duc sa-mi procur acea fabuloasa hartie! Resemnat, m-am deplasat pana la primarie. Ceea ce nu inteleg este, de ce pentru doamna de la biblioteca nu a fost suficient contractul chiriei iar domnisoara de la primarie l-a considerat inutil, crezandu-ma pe cuvant ca locuiesc la Munchen in strada Am Herrgottseck numarul […]

Cam atata pentru inceput, pentru faza de acomodare”…

Va pup pe toti de aici din Munchen,  (sper ca la Bucuresti sa nu fie deja atmosfera de iarna)…”



De când am introdus în fondul vocabularului cuvântul „maleolă” – mi se întâmplă tot felul de glume lingvistice (numai împreună cu prietenii – şi numai în timpul liber, să trăiţi! :-)). Aşa de pildă expresia, atunci când vremurile sunt ploiase: „Simt cum se strâng norii în jurul gleznei mele!”…

Multe am avut şi încă mai am de învăţat despre bioritm, despre zodiile diferitelor neamuri sau alte influenţe astrale – dar dintre toate, povestea meteosensibilităţii şi a vârstei cred că se acordează cel mai bine cu actuala conjunctură!  Avem fiecare punctul nostru sensibil – care se constituie la vreme de slăbiciune în poartă de intrare a problemelor lumii în interiorul cetăţii fiecăruia dintre noi! Nu este întâmplător că în vremurile homerice, calul troian propus de Odiseu şi celebrul călcâi al lui Ahile coexistă … fără legătură cauzală explicită – dar slujind aceluiaşi interes: a explica mecanismul slăbiciunii omeneşti! Credulitatea în primul caz şi prea-multa-încredere în forţele proprii, în cel de-al doilea…

Ce cale să alegem, mai degrabă: cultivarea sensibilităţii până înspre nevroză sau bătătorirea ei până la nesimţire? Nici una din cele două extreme nu pare a fi soluţia optimă, deşi găsim fără a căuta prea mult în jurul nostru atât nesimţiţi, cât şi plângăcioşi…

Mai degrabă, să ne propunem cultivarea constantă a sensibilităţii – fără a ne lăsa să devenim victime ale răutăţilor celorlalţi. Reformulând tema meditaţiei din acestă săptămână: cum devenim (sau rămânem) simţitori şi sensibili, fără a ne expune slăbiciunile? Cum trăim sensibilităţile noastre într-ascuns, fără a le clama în mod explicit?

Răspunsul poate fi căutat dincolo de nori, în misiunea pe care fiecare trebuie să o descopere pentru sine. Sensibilitatea ar trebui să ne ajute să ne simţim slăbiciunea, atunci când ea apare. Şi, ar trebui să multiplice în noi puterea de a ne opune slăbiciunilor! Sensibilitatea trebuie cultivată câtă vreme ne dezvoltă agilitatea şi ne ajută în abilitatea de a descoperi treptat forma proprie a existenţei noastre…


A3 (Romania)

Image via Wikipedia

Am prins vremurile în care România era condusă de un cârmaci – asemuirea cu o corabie fiind inclusă în metaforă – , pentru ca din 20 Decembrie 2004 să trăim realitatea unui căpitan de vas în fruntea ţării… să fi ajuns osanalele de-atunci să se întoarcă împotriva noastră?!

Vorba unui prieten, povestea tranziţiei s-ar putea intitula sec astfel: „România. Între cârmaci şi cârpaci.” Poate sună prea dur, i-am spus – dar am consemnat, de dragul rimei (şi nu numai) :-)!

Sigur, perioada ultimilor 6 ani nu va rămâne fără rezultat pe tabelă: fostul ministru al transporturilor şi vajnicul său premier îşi vor înscrie numele la temelia celor 40-şi-ceva de kilometri ai A3-ului. Chiar dacă e cea mai mică, autostrada ce leagă Turda de Gilău e cea mai spectaculoasă – pentru că ai în fine, peisaje care însoţesc monotonia vitezei de croazieră … În plus, trebuie să contabilizăm Insula Şerpilor – câştigată la Haga şi bineînţeles, intrarea în Europa – care pare să ne fi sleit de orice alt obiectiv pe următorii ani!

Avem desigur şi libertatea presei, divizată în PRO şi CONTRA primului personaj al scenei politice; un slogan celebru „Să trăiţi bine!” – care a ajuns poantă gust amar dar mai  ales o tristă izolare pe planul politicii externe mondiale, reuşind performanţa de a falsa simultan pe mai multe fronturi…

Lipsa unei strategii după intrarea României în Europa în 2007, motivată în principal de faptul că alţii gândesc în locul nostru, loveşte nu numai în creativitatea liderilor noştri politici – (care din lipsă de altceva, se ciondănesc între ei în cerc închis), ci mai ales în perceperea valorii propriei noastre munci. Entuziasmul de a pune în practică propriile idei faţă de ideile ce ne sunt impuse din afară … îmi pare o pierdere care trebuie să ne dea serios de gândit!

Îmi explică cineva, pe bune, ce anume căutăm în Europa?!


Afghan Girl/Steve McCurry/1983

Image by .Andy Chang. via Flickr

Generalul Petraeus se agită de zor într-un Afghanistan încins şi izolat de restul lumii civilizate. Steagul SUA e incendiat în văzul camerelor de luat vederi, pentru mass-media: toleranţa e zero faţă de necredincioşi…

Pentru moment, forţele sunt atât de disproporţionate încât ai spune că arabii nu au nici o şansă cu cruciada lor: creştinii şi israelienii sunt cei care deţin armele nucleare, tehnica superioară de luptă, armata profesionistă… Numai că terorismul, alimentat ideologic de sărăcie, ignoranţă şi lipsa unui viitor – va găsi justificări noi, care trebuie luate în serios!

Ce câştigă un caricaturist care îi ia la mişto pe mahomedani?

Ce câştigă un popă care dă foc în mod ostentativ Cărţii Sfinte a Profetului?

Cum vi se par că  arată cărţi şi steaguri arse, la nivelul anului 2010?!