Câteodată ne trezim având în fața noastră un număr aparent mare de opțiuni, de alegeri … vedem atâtea căi pe care le credem soluții posibile și rezolvări probabile pentru problemele noastre, încât greutatea se transferă pe calitatea alegerii: cum facem să alegem drumul cel mai drept, cel mai corect … iar cu umorul lui nativ (acela în care hazul depășește necazul), Românul știe: până la urmă, unul dintre acestea, sigur se va materializa: nu s-a văzut (încă) ”vreun mort sprijinit de gard”!
Uneori, problemele pe care ni le facem înainte de a alege calea pe care vom înainta, ne paralizează: gândim mai mult decât e cazul – tendința fiind de a complica lucrurile, inutil. Pierdem din vedere tocmai firescul, acela care implică participarea noastră activă la problemele reale ale lumii, uităm de bucuria vieții …
Teologia, ceva mai puternică decât filosofia (prin aceea că știe ceea ce caută și are de partea ei afară de meditație și rațiune, revelația divină), a simplificat lucrurile: ne spun Părinții că nu există bine și rău – ci numai bine și non-bine. Adică: orice am face altceva decât bine, fie ne vom împotmoli, sau vom merge în cerc, sau ne vom întoarce la un moment dat în punctul alegerii greșite, cu remușcări și rugându-ne pentru îndreptarea noastră. Adică putem merge pe un sigur drum, și există arătura – pe care ne mai pierdem, din când în când … (mare e darul întoarcerii!).
Felul în care ne deplasăm e însă mai complex de-atât, căci pe lângă ”înainte” și ”în lateral”, drumul evoluției noastre spirituale presupune și o oarecare înălțare și căderile inerente … Într-adevăr, în afară de îndreptare (direcție), ar trebui să învățăm și întreptarea (creșterea interioară).
Sensul cunoașterii este astfel completat de metodă: vom învăța (pe pielea noastră, dacă nu ne plac cărțile) că treptele nu pot fi sărite, ci trebuie urcate cu grijă, una câte una … că fiecărei vârste și fiecărui nivel al cunoașterii îi corespund pericole specifice … suntem oameni, imperfecți prin însăși natura noastră.
Apropo, cum preferați: ”imperfecți” sau … ”perfectibili”? ”Schimbători” sau … aflați ”în evoluție”? ”Adaptabili” sau … oricând ”gata pentru compromis” (respectiv pregătiți să alegem răul care ni se pare mai mic)?
Când Herr Gottfried Leibniz demonstra (pe la 1710) că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile (”Essais de Théodicée sur la bonté de Dieu, la liberté de l’homme et l’origine du mal”), aflam cum Dumnezeu, având infinite idei asupra infinitelor universuri posibile, a ales tocmai pe acesta, căruia-i spunem (și astăzi) ”al nostru” … Fiindcă Dumnezeu nu a ales oricum, ci în baza rațiunii divine … și pentru faptul că El este bun, putem trage concluzia de mai sus.
Dacă această lume, primită în dar – este cea mai bună, atunci care este rostul răului, cum a fost posibilă apariția și apoi perpetuarea acestuia …?! Fiindcă oamenii gândesc prin comparație (zicea asta și Aristotel), răul funcționează – cu toate limitările lui – ca o sursă de ”alimentare” a Binelui, în sensul în care nu poți percepe pe deplin binefacerile care se revarsă din bunătate, dacă nu le pui în contradicție cu formele sau deformările produse de rău. În plus, e foarte probabil că ne-am plictisi de moarte în lipsa existenței răului … binele și-ar pierde gustul, ar deveni fad (vezi ”Sarea în bucate”) …
Trăim o vreme a schimbărilor rapide, în care binele nu are răgaz să-și tragă sufletul (nici vorbă de plictiseală!), vremuri în care compasul busolei interioare e în permanentă stare de alertă (deh, magnetismul răului a evoluat și el!) … și e nevoie să exersăm o anumită sensibilitate conștientă față de nedreptăți. Dacă – având criterii și conducători spirituali care să ne îndrume – vom înțelege care sunt prioritățile vremurilor noastre, vom ști să facem distincția în momentul inevitabilelor alegeri, astfel încât să ajungem pe treapta următoare – evitând pasul în lateral, înapoi sau prăbușirea … în compromis!
Cardinalul (2019) un film de Nicolae Mărgineanu, despre Martiriul Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică.
Calin Diaconu 