Există mereu riscuri în folosirea unui termen care implică raportare la ideologie, fără a-l explica. Așa se întâmplă de exemplu și cu termenul “laic”, ”laicat” …
Modelul francez al ”statului laic”, despre care unii comentatori spun că ar fi înlocuit monarhia în vremea Revoluției franceze, sau exemplul mai apropiat al statului modern turc, cel care – prin Kemal Ataturk, a desființat deopotrivă califatul și sultanatul, asigurând premisele unei dezvoltări ”raționale” și trecerea de la ”otomanii” Evului Mediu spre altceva, modern … sunt doar două exemple în care termenul laic ar putea fi interpretat ca o calitate opusă sau cel puțin foarte îndepărtată de credință. De ce? Pentru că laicul ar fi omul eliberat, complet diferit de credinciosul – rămas un fel de prizonier al obscurantismului …
Mai mult, fără exercițiul dimensiunii laice a personalității umane, fără eliberare, nu s-ar realiza progresul, lumea nu ar mai evolua … Dar: eliberarea de sub care jug? Trăirea liberă … a căror pofte?
Deocamdată, să notăm că ”laicul” apare în definițiile diferitelor dicționare explicative, ca fiind opus omului ”Bisericii” – trăind care va să zică în afara acesteia, nededicat slujirii lui Dumnezeu, nefiind nici preot și nici călugăr, ci mirean – respectiv, omul lumii largi, omul fără granițe, omul unei lumi care începe dincolo de zidurile care formează templul slujirii Binelui, respectiv al Casei lui Dumnezeu.
Cetatea dincolo de zidurile Bisericii are desigur, regulile ei – iar acestea țin de politică, de arta compromisului diplomatic sau dimpotrivă de război, de legea înclinată în favoarea celui mai tare sau mai numeros.
Regulile cetății ne par a fi date pentru a fi încălcate, scopul scuză mai întotdeauna mijloacele, iar bătălia se dă în culise, având ca scop puterea (a se citi averea).
Dar cetatea laică a inclus în sine Biserica, uneori tolerând-o și alteori sufocând-o … reducând-o la nivelul unui muzeu sau ridiculizându-o, după starea credinței fiecărei națiuni …
Nu în puține din cazuri, statul a arătat iscusință în a folosi în favoarea sa puterea Bisericii, propunându-i alianțe care aveau să încalce una din legile fundamentale ale existenței noastre spirituale, aceea de a separa natura lucrurilor – dând ”Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu”[1]. Adică Biserica nu a ținut întotdeauna o depărtare sănătoasă, igienică, față de politică … ori acest lucru înseamnă și presupune existența unei palete de compromisuri morale care decurg din amestecul a două lucruri ireconciliabile – bogăția materială (aparentă) și cea spirituală (reală).
Spiritualitatea și evoluția noastră sufletească au nevoie de Biserică, de acel Loc al Păcii la care să ne întoarcem pentru a ne limpezi și a ne hrăni conștiințele cu învățătura Cuvântului Întrupat[2].
Credincioșii creștini pot fi întemeitori de familii și pot de asemenea să încerce să construiască o familie lărgită în parohiile lor – Biserica este în prima linie atunci când se pune problema apărării valorilor Familiei (prin respectarea Sfintei Taine a Căsătoriei, prin Botez, prin Înmormântare) și înțelege să se îngrijească de comunitățile de creștini privite ca turme ce au nevoie de păstor. Nu e o nevoie oarecare, aceasta: e trăirea spiritului gregar, al sentimentului de liniște care ne cuprinde, când alungăm singurătatea.
Credinciosii crestini își cresc copiii, se angajează în viața socială, participă la dezbateri, cunosc libertatea și responsabilitatea, contribuie la plus-valoarea economiilor naționale la locurile lor de muncă … dar cu ei se întâmplă ceva interesant, ceva ce a fost preluat de creștinism din iudaism – Ziua Sfântă a Domnului: respectând prin participare Duminica și de Sărbătorile statornicite în calendarul bisericesc de peste an, aducându-și copiii la Biserică, fac mult mai mult decât să respecte o Lege: își trăiesc credința. E bine sau rău pentru Stat, să aibe cetățeni cu respect interior față de Lege?
Dacă rămânem conștienți că prin botez am îmbrăcat cămașa lui Hristos[3], dacă purtăm cu noi în lumea cetății valorile credinței, speranței și iubirii, dacă le trăim și le respirăm prin faptele noastre de zi cu zi, putem spera să devenim în primul rând, parteneri credibili ai Bisericii: adică vom putea face parte din aluatul care se frământă prin prietenia noastră cu preoții, în ceea ce se numește APOSTOLAT AL LAICATULUI.
În doctrina Bisericii catolice[4], laicii sunt apostolii zilelor noastre, cei care iubesc să asculte și aleg să urmeze Cuvântul Domnului – și înțeleg că nu o pot face singuri, ci au nevoie să le fie alături îndrumătorii lor spirituali: preoții-asistenți. La rândul lor, preoții înțeleg și ei că nu au acces peste tot, că nu se pricep la toate și că prietenia lor cu laicii se poate exersa în mod natural, făcând viața mai frumoasă (mai plină).
Laicatul apostolic reprezintă în esență asumarea unei prietenii care rezultă din expunerea comună la valurile mării agitate în care corabia Bisericii este purtată în zilele noastre. Gestul principal pe care-l avem de făcut, în deplină unitate sufletească și filială ascultare față de cei din ierarhia Bisericii, este de a-L chema pe nume pe Acela care singur, poate liniști furtuna – pentru că până și vântul și marea ascultă de El[5].
A asuma misiunea Bisericii, prin prietenia pe care o dezvoltăm cu frații noștri preoți, este dincolo de cuvinte – pentru că nu definițiile hrănesc o relație, ci timpul petrecut împreună, în frumoasă trăire spirituală. Laicul nu are de îmbrăcat o haină mai specială, ci are de respirat aerul în apropierea prietenului său, preotul, cătând împreună acele locuri din societate, unde serviciile sociale ale statului nu ajung (sau ajung cu mână prea rece și prea formală).
După 1989 – românii (nu numai cei catolici) au de răspuns unei întrebări responsabile și profunde: ce facem cu libertatea pe care am dobândit-o, cum ne-o trăim? Iar această întrebare nu poate fi departe de relația cu Biserica – din câte îmi amintesc, numele lui Dumnezeu a început să fie rostit și căutat mai mult, odată cu regăsirea libertății …
(16 Octombrie 2016)
[1] Evanghelia după Matei, cap 22, versetul 21
[2] Evanghelia dupa Ioan, cap 1, versetul 14
[3] Sf Pavel, Scrisoarea către Galateni, cap 3, versetul 27
[4] Vezi pentru aceasta Decretul Apostolicam Actuositatem, al Conciliului Vatican II, aprobat de epicopii conciliari si promulgat de Papa Paul al VI-lea la data de 18 Noiembrie 1965.
[5] Evanghelia după Marcu, cap 4, 35-41.
2016, Adunarea Generala AGRU – Satu Mare
