Sigur, trebuie ascultați și respectați – pentru că își cunosc meseria, au demonstrat că pot antrena echipe diferite în sisteme diferite. Au arătat, cu alte cuvinte – că seriozitatea e dincolo de politic, iar munca – pentru a duce la performanță, nu trebuie trișată, indiferent că trăiești în comunism sau capitalism.
Probabil având un bonus de performanță amețitor, Martha Karolyi s-a trezit vorbind despre măreție, uitând că primul are locul lui în istorie. Există în opinia noastră un primat al Nadiei Comăneci, care nu poate fi pus la îndoială, indiferent de ceea ce se va mai întâmpla de-acum încolo.
Pentru a fi mai clar: noua eră în istoria gimnasticii începe cu Nadia Comăneci. Întâmplător, o româncă antrenată de-o pereche de conaționali maghiari, care azi au ridicat o mare campioană de culoare … vedeți ce frumoasă întâmplare, diversitatea asta?!
Identitate și comuniune de viață: cum educăm pentru diversitate?
A 61-a Întâlnire anuală a SIESC (Federația Europeană a Profesorilor Creștini), Cluj, 22-27 Iulie 2016.
Rareori se întâmplă ca alegerea unei teme și a orașului-gazdă să coincidă în mod atât de firesc, precum a fost cazul anul acesta la Cluj, când Asociația Generală a Românilor Uniți și Centrul Manresa au fost gazdele celei de-a 61-a Întâlniri Anuale a SIESC, care a avut ca temă raportul dintre identitate și diversitate.
Iată de ce.
Europa e încă în plină dezbatere asupra semnificațiilor BREXIT, dar un lucru este bine conturat: britanicii au transmis un semnal clar asupra vechimii și importanței propriului lor Parlament.
Europa e în freamăt și pare surprinsă de amploarea și frecvența atacurilor teroriste, dar ceea ce știm deja – este că cei care comit asemenea crime nu respectă dreptul la viață și sunt intoleranți.
Europa e confruntată la granițele ei (dar și în interior, pe-alocuri) – cu fenomenul populismului demagogic, care nu-și poate ascunde sensul profund: al luptei disperate pentru păstrarea puterii, accentele dictatoriale la care noi românii suntem atât de sensibili …
În atare context, Centrul Manresa din Cluj a găzduit o conferință mai mult decât actuală, pe tema mereu nouă a iubirii aproapelui – de data aceasta, propunerea a fost să confruntăm cele două spaime: a pierderii identității și a recunoașterii personalității (uneori superioare) a celuilalt, ca o condiție a traiului în comun într-o lume interconectată.
Respectul față de fratele nostru ne poate face cetățeni mai buni ai unei lumi desăvârșite, dar e nevoie de o privire introspectivă, e nevoie să privim în jur cu mirare – pentru a observa că poate exista pace și acolo unde există diversitate. Clujul oferă, din această perspectivă, un generos cadru pentru reflecție.
Capitala Transilvaniei – poate și pentru faptul că profesorii europeni creștini au venit din Slovenia până-n Suedia și din Franța până-n Austria – ne-a oferit în ultimele zile ale lunii iulie un spectacol al multiculturalității ajunsă la conștiința matură a păcii. O pace cu adevărat miraculoasă, dacă trecem în revistă expresiile monumentelor care și-au pus amprenta pe viața de zi cu zi a orașului ocrotit de dealul Mănășturului (al mănăstirii benedictine din veacul al X-lea): ce au în comun Avram Iancu și Mathias Rex? Bulevardul Eroilor, o stradă care unește catolicismul cu ortodoxia, prin – deloc întâmplătoarea! – prezență aici, a Catedralei greco-catolice ”Schimbarea la Față” …
Orientarea orașului, astăzi majoritar ortodox, Cluj cu fața către Roma poate pune pe gânduri trecătorul mai puțin avizat. Iar Casa Memorandiștilor (Muzeul Etnografic) și fermitatea unui mesaj care răzbate peste timp – acela că „Existența unui popor se afirmă, nu se discută!” (Dr. Ioan Rațiu) – pare a complica și mai mult lucrurile. Dar liniștea și seninătatea oamenilor spun altceva: nu avem a ne teme – clujenii au înțeles printr-un dar divin, că unirea în jurul unui principiu unic, imperial, este mai presus de naționalismul identitar care ar putea satisface masele, care ar putea da apă la moară demagogilor – dar nu ar rezolva problematica concretă a conviețuirii cu celălalt. Un celălalt pe care se cuvine să-l privești cu respect și admirație, cu iubire. În nici un caz, apropierea de celălalt nu trebuie făcută cu superioritatea toleranței – pentru că de aceasta am suferit la rândul nostru prea mult, și cunoaștem înțepătura spinului.
Am fi tentați să spunem: cât mai tânără națiunea, cu atât mai aprig naționalismul. Dar Brexit-ul ne-a arătat că nu e așa. Până și cea mai veche democrație din Europa a părut sensibilă în fața pierderii identității: deci, conducătorii de azi ai Uniunii vor fi având motive să se întrebe „Dar noi, unde-am greșit?”…
Comunicarea, în ziua de azi, a cultului diversității – are de făcut față unor multiple provocări, iar acceptarea firească a părților frumoase ale celuilalt nu se face încă firesc, nu e acceptată fără discuții. Dacă vrem ca gândul de pace să răzbească până la inima consumatorului de publicitate, care doarme pe canapea la umbra norului de mesaje care-l îndeamnă la consum… atunci trebuie să preluăm formulele din jocul pe care l-am învățat în ultimul sfert de veac: trebuie să exprimăm urgența educării spre transcendență, spre înțelegerea alterității celuilalt ca fiind parte a salvării noastre. Iar Biserica nu poate fi lăsată singură în acest demers: Școala, Familiile și Societatea civilă trebuie să-i preia și să-i multiplice mesajul.
Nimic întâmplător deci, că la Cluj – un oraș cosmopolit – s-a vorbit despre raportul dintre identitate și diversitate. Mai mult, pentru a ne arăta calea faptelor, evenimentul a avut loc în timp ce în învecinata Cracovie, tinerii catolici din întreaga lume se pregăteau de sărbătoarea întânirii cu Urmașul Sfântului Petru… Dacă acești tineri se vor întoarce în familiile lor ca ambasadori ai diferențelor recunoscute și respectate, lumea de mâine va avea o șansă în plus la Pace.
Felicitări Organizatorilor – AGRU Cluj (Dnei Irina Cristina Mărginean și Dlor Alin Tat și Marius Boldor) – și mulțumiri aduse generozității sponsorului RENOVABIS, care a făcut posibilă participarea invitaților. Un cuvânt special de mulțumire gazdelor: Centrul MANRESA și Părinții Olivo Bosa și Marius Taloș, care s-au îngrijit să nu lipsească nimic… nici de data aceasta!
Între tinerii în kaki și tinerii în bleu-marin: găsiți că ar fi vreo diferență? Amândouă culorile ascultă de ordinele superiorilor. Și totuși, unii sunt considerați vinovați … Ce să mai înțelegem?!
În cartea sa ”Partea Diavolului”(1946, Gallimard și 2006 la Humanitas), gânditorul francez Denis de Rougemont ne explică mecanismul și contextul prin care Diavolul, atunci când lucrurile o iau razna și evidența haosului pune în pericol însăși divulgarea lui … face un hocus-pocus, o scamatorie, și pe scena istoriei apare un personaj malefic, care-i preia atribuțiile și devine pentru moment Răul personificat. În sensul acesta, Erdogan e o diversiune, nimic mai mult …
Noi știm că Răul nu a încetat să existe, în România – a doua zi după ce l-am omorât pe Ceaușescu. Să vedem cum va fi în Turcia, în contextul în care tinerii în albastru (poliția turcă) sunt ”cei buni” pentru că-l apără pe dictator iar tinerii în kaki(armata turcă) sunt ”cei răi”, pentru că … au ascultat de ordinele superiorilor?! De ordinele unor generali responsabili de armata turcă (a doua putere între membrele NATO!), ce e pusă să vegheze intern asupra tendințelor dictatoriale ale politicienilor și având constituțional mandat de intervenție în caz că ar uita cutare dictator să admită necesitatea schimbării … Modernitatea Turciei implică un stat secularizat și funcționarea democrației implică o alternanță la putere …
Rândurile de mai jos au fost scrise imediat după al doilea Război Mondial, au fost publicate în 1946 … dar prin ceea ce trăim astăzi, ele trebuiesc recitite din nou, cu multă atenție! Mijloacele media au evoluat, însă uimirea noastră zăpăcită a rămas aceeași!
Și hai să mai stabilim un lucru. Avem motive serioase să-i privim cu suspiciune pe dictatori, dar e posibil ca Răul să fie în altă parte: în îngăduința noastră, prin care-i luăm în serios, în lipsa fermității noastre de a le cere înlocuirea după o decadă de activitate, în simplul fapt de a sta de vorbă cu și despre ei …
”… Oamenii discutau cu ajutorul bombelor, care nu dovedeau nimic în ce privește înseși faptele în cauză. Oamenii picoteau în biserici aproape la fel de goale de credincioși ca și de credință. Economiseau banii timp de o viață pentru ca să și-i piardă într-un ceas la o bursă înnebunită de agenți pretins misterioși. Ascultau la radio, seară de seară, zgomote fără suită, cacofoniile amețitoare și îndobitocitoare ale muzicilor din toate secolele, de-a valma, întrerupte de discursuri emfatice și gâfâite, ca reclame ale unor pilule sedative. Se striveau unii pe alții în orașe extenuante, haotice și urât mirositoare. Pretutindeni, creatorii erau plătiți mai prost decât cei care se foloseau de creațiile lor: orice scară a valorilor fusese răsturnată sistematic. Toată lumea era împotriva războiului și toată lumea accepta să facă războiul sub lozinca ”libertății”, în timp ce poliția și statul își extindeau pe zi ce trece puterile. Erau puse la cale, cu meticulozitate, în seninătatea laboratoarelor, masacre masive. Toți șefii de stat repetau aceleași fraze plate, senile, pe care toată lumea le știa a fi mincinoase. Politica devenise sclerozată. Economia incontrolabilă și delirantă, morala în plină derută, și poporul trăia din cinema așa cum odinioară trăise din religie. ”Dacă lucrurile continuă așa, își spuse Diavolul, oamenii au să-și dea seama că eu exist totuși mai departe. Ori, trebuie ca lucrurile să continue așa, dar eu nu țin să fiu recunoscut. Să lăsăm deci la o parte acest incognito care nu mai poate fi menținut și să-l înlocuim cu vreun alibi prudent … Să alegem pista falsă cea mai atrăgătoare, imaginea cea mai înșelătoare a răului pe care ei îl îndrăgesc de fapt în inima lor, și pe care trebuie să-i facem să creadă că îl detestă.”
…
Și astfel, cu începere din 1933, Diavolul ne-a făcut să credem că el era pur și simplu dl. Adolf Hitler, și nimeni altcineva. Aceasta a fost a doua lui scamatorie.
(Denis de Rougemont, ”Partea Diavolului”, Ed Humanitas, 2006, trad Mircea Ivanescu, p47-48)
E important să ne gândim ce înseamnă acest BREXIT pentru noi, românii.
Privind harta arhitecturii europene, vedem că ea este o construcție a păcii franco-germane, iar în jurul acestor două țări s-a dezvoltat un sistem care ne-a cuprins și pe noi la un moment dat.
Britanicii au decis ieri că vor să asculte de Parlamentul lor – vechi de 1000 de ani, renunțând la ideea de a avea un al doilea stăpân la Bruxelles.
Pe lângă faptul că (probabil) buletinul nu ne va mai fi suficient pentru o vizită în Marea Britanie, sau piața forței de muncă din insulă ne va fi mai greu accesibilă, cred că avem de supravegheat atent firmele non-EU care au ales Londra ca bază de operațiuni. Nu mai puțin de 60% din totalul firmelor non-EU au ales City-ul londonez ca bază de operațiuni. Dar într-un viitor nu îndepărtat, EU-27 va dori să muște din acest cașcaval tentant …
Firmele non-EU stabilite la Londra vor trebui să decidă rapid dacă-și mută sediul pe continent sau nu. Iar pentru cele mai curajoase, Europa Centrală și de Est poate fi o soluție alternativă. Suntem pregătiți să absorbim această oportunitate?
Mai mult, cred că un obiectiv imediat al UE va fi urgentarea integrării Balcanilor de Vest dacă nu pentru interese geopolitice, atunci măcar pentru refacerea imaginii care acum e ușor șifonată … După cum, la rândul său, Regatul Unit al Marii Britanii se va concentra pe Commonwealth, lăsând să iasă la lumină legăturile profunde cu Australia și Canada (să numim doar continentele).
În lumea reconfigurată ieri de înțelepciunea englezilor de rând, Europa iese mai slăbită dar se creează premisele ca grupurile de interese să iasă la lumină. Ori adevărul e un bun fundament pentru orice construcție durabilă!
Oamenii judecă prin comparație și învață imitând – spunea Aristotel. De aceea, a călători presupune atât o expunere la surpriza descoperirilor, cât și un efort ulterior, de a aplica ceea ce crezi că merită schimbat în propria ta viață: descoperi (prin comparație) părțile bune ale celorlalți și încerci să le urmezi exemplul.
Dar pentru a rămâne în limitele raționalului, pentru a nu deveni un frustrat hipersensibil, este totuși bine să compari lucruri … comparabile! De pildă, dacă vom privi pozele de mai jos (făcute cu același aparat și în aceeași perioadă, desigur!) una – a blocurilor comuniste de pe bulevardul Iuliu Maniu din București si o alta, a centrului vechi al Varșoviei – vom compara lucruri incomparabile, deși e vorba tot de arhitectura urbei, deși e vorba tot de țări care au cunoscut comunismul …
Mult mai corect pentru propria noastră judecată ar fi să comparăm Cetatea Varșoviei (refăcută după al doilea război mondial), cu Cetatea Sucevei (cât au reușit să refacă din ea arheologii susținuți de fondurile europene). Și aceasta, nu pentru că ar fi fost o vreme când Moldova (lui Ștefan cel Mare) și Polonia lui Ioan Albert ar fi fost pe picior de egalitate (vezi Bătălia de la Codrii Cosminului)… ci pentru că merele și perele, deși sunt fructe, se pun pe cântar în pungi diferite!
Deși în ultimele două săptămâni nu am apucat să vizităm (chiar) toate statele UE-28, am reușit performanța unui drum al cunoașterii lung de 7.177 de kilometri prin: România (Ardeal), Ungaria, Slovacia, Polonia, Germania, Franța, Italia, Slovenia, Croatia, Serbia și din nou, România (Oltenia, Muntenia) care, sperăm noi! – ne va ajuta acum, la întoarcerea în țară, să vedem cu ochi mai limpezi marile și micile diferențe care există între statele europene, membre toate ale Uniunii dar aflate în diferite stadii de civilizație.
Dacă prin civilizație înțelegem ”cultura în acțiune”, atunci e cazul să ne bucurăm: în România avem atât de multe de recuperat … de la Ștefan cel Mare, încoace! Fondurile europene ar trebui alocate cu predilecție pentru recuperarea (și promovarea) trecutului, pentru că istoria este „magistra vitae”! Veți spune că istoria nu ne dă de mâncare. Dar măcar vom ști pe ce lume trăim – și vom ști să prioritizăm hărnicia noastră înspre talentul pe care fiecare popor îl are în mod particular, atât cât să nu ni se pară munca o corvoadă ci o plăcere!
Calin Diaconu 