Insomnii



Incercam sa intelegem ca pe masura ce credinta noastra creste, ea se intareste pe sine si ne intareste si pe noi. O cultivam cu rugaciune si o primim ca pe un dar.

Nevoia de credinta inseamna numai partial nevoie de intelegere (“inteleg pentru ca am credinta”, sau – “fara credinta mi-e foarte greu sa inteleg ceva”).

Nevoia de credinta decurge mai degraba din nevoia de schimbare interioara, a firii omului. Nu pot ajunge la mine insumi, in adancul interioritatii mele, fara credinta: credinta ca pot (diferita de vointa ca trebuie) si credinta ca Dumnezeu vrea asta pentru mine (increderea de a ma lasa purtat de Voia Sa).

Prin cultivarea credintei, noi urmarim – constient (caci respectam un program), sa ne schimbam firea: adica sa ii (re)dam acea inclinatie naturala pe care toti o avem, spre Bine.

Ar trebui sa ne rugam, impreuna cu tatal copilului bolnav: “Ajuta-ma sa cred!” in loc de “Vreau sa pot face cutare lucru!”

Ar trebui sa ne dorim puterea ascultarii mai degraba decat abilitatea oratoriei.

Iar in final, daca in micimea noastra si din lipsa echilibrului nu reusim nicicum a sta drept, macar de ne-am inclina … spre Bine!


O realizare deosebita a Institutului Intercultural Timisoara: Calendarul Intercultural (in 2008).

La ce bun internetul, daca nu sa ne usureze munca de cercetare, reasezand si reordonand informatia enciclopediilor … punand-o in corelare, in legatura/conexiune si orientand-o spre noul nostru mod de a exista – “on&off – line”?

Uitati-va peste acest proiect: http://www.calendarintercultural.ro … si cautati-va identitatea, privind spre “celalalt” cu mai multa toleranta si deschidere sufleteasca!


Incerc sa explic unui baiat de 12 ani ca nu trebuie sa se teama de verbul “a toci”, ca notiunea de “tocilar” e inventata de cei lenesi pentru a frana avantul celor harnici, ca invatam pentru a cunoaste si cunoastem cu adevarat abia atunci cand putem explica altora ceea ce am ajuns sa stim si sa credem …

Preocupat de atari discutii filosofice, e probabil normal sa am un somn ceva mai agitat – din care ma trezesc la ore nepotrivite pentru a continua meditatia, astfel:

“Exista zone de suprafata si zone de profunzime ale constiintei noastre.

Tine de puterea noastra de patrundere – luminarea intunericului -, sa deslusim straturile succesive care alcatuiesc arheologic sufletul/constiinta noastra. 

Strat dupa strat, depunem un efort de desprafuire, urmarind sa scoatem la iveala firea noastra profunda, adevaratul nostru eu. Pe masura ce inaintam, ne perfectionam si extindem operatiunile: slefuirea caracterului si exersarea vointei devin deprinderi fara de care nu putem realiza “saltul in profunzime” (sau urcarea si coborarea simultana a Scarii Sf Ioan nu se poate produce.  Apropo, Ioan Scararul nu a avut viziunea unei scari rulante, sic! ). 

In acest demers de autoperfectionare, nu trebuie sa pierdem contactul cu straturile superioare, acelea aflate la inceputul sapaturilor, cand am pornit la drum … Superioare e corect – si nu de suprafata: inocenta, sinceritatea, curiozitatea.

E drept ca performantele privind cunoasterea sufletului si descoperirea adevaratei noastre firi ne sunt date sub forma de inzestrare particulara, pe principiul fiecaruia dintre noi in parte. Dar si cel mai inzestrat dintre noi nu poate avansa interogativ in intunericul (sau infinitul) constiintei proprii, decat alegand sa tina de mana o calauza dedicata: fie pe cel Bun, fie pe cel Rau.

Sa ne rugam a merita a avea alaturi pe Ingerul Pazitor!”


Filmul de scurt-metraj, premiat la Cottbus in 2011 – ii are ca protagonisti pe Elena Popa (Ana) si Adrian Vancica (Radu).

Jocul impecabil al celor doi actori da credibilitate unei situatii … greu de imaginat: cum s-ar putea desparti, fara cearta, fara scantei, fara taierea iremediabila a firelor de legatura, doi iubiti, doi soti …

Problema cea grea: cum joci tensiunea nervoasa, fara injuraturi, fara explozie, in tacere si singuratate? Doar Ana, vinovata si umilita de un Radu suprafiresc, isi recunoaste infrangerea in scena palmei din finalul filmului. O palma … (si doar atat!) ne aduce aminte de cuplul traditional, in care ne regasim probabil majoritatea!

Pe cat de simpla ar parea unora ideea filmului, pe-atat de grea si remarcabila realizarea.

Intrebarea pe care si-o pune Regizorul Mihai Sofronea ar putea suna asa: “Cum ar trebui sa se destrame un cuplu modern, bine sudat, intr-o Romanie europeana?” … iar raspunsul lui Radu “suntem un cuplu modern, discutam!” ne face sa tresarim: nu suntem obisnuiti sa vedem asta in jurul nostru. Auzim de batai intre soti, de accese de gelozie, de crime pasionale … dar nu ne asteptam sa intalnim pe strada un sot asteptandu-si nevasta sa coboare de la amant!

Ana, amanta celebra a cantecului popular romanesc (Ană, zorile să varsă,/Lasă-mă să plec acasă,/ La copii şi la nevastă…/ Ană, mândra mea frumoasă!), nu si-a pierdut nimic din vechiul obicei – acela de a atrage ca un magnet fermecat – dar este surprinsa intr-o pozitie noua, datorata modernitatii cuplului si egalitatii dintre sexe.

Acea egalitate care, traita cu adevarat, nu are – in cazul unui conflict – deznodamantul dinainte cunoscut. Barbatul e mai puternic, fizic. Dar daca se-ncapataneaza si nu face apel la aceasta “ultima replica” – a se citi scatoalca sau smetia linistitoare -, atunci e bine sa accepte ca golul exploziei sa fie preluat de partea feminina a cuplului.

Un film care se afla probabil si in atentia Galei Premiilor Gopo, care va avea loc la finalul acestei luni …

 

 


… in mod normal, n-ar trebui.

Pentru ca in mod normal, ne dam seama cand cineva incearca sa ne manipuleze constiintele, si suntem gata sa trecem mai departe. Suntem gata sa iertam.

Da, dar atunci cand ne dam seama ca nu-si dau toti seama de intentia de manipulare a unuia, atunci simtim deranjul! Pentru ca stim cat de mult depindem in cadrul unei democratii, de majoritate …

De asemenea, simtim oboseala/plictiseala si dezgustul, atunci cand manipulatorul continua incercarile lui de a ne manipula – noi neavand alta solutie decat sa “mutam pe alt canal”. Adica, sa fugim! … ori, ne deranjeaza ca trebuie sa fugim dintr-un loc pe care il platim (cum e cazul abonamentelor la televiziunea prin cablu).

Cred ca manipularea se sparge neputincioasa de constiintele tari, acelea care stiu a se intreba asupra obiectivelor comunicarii celui care comunica ceva pentru a manipula. Adica gandul ascuns imbracat in vorbe mestesugite este dezbracat de o gandire agera.

Dar si cele mai tari constiinte obosesc, si se simt deranjate in situatia in care sunt inarmate permanent de platosa intrebarilor defensive de tipul “De ce-mi vinde mie tipul asta gogosile astea? Care e motivul ascuns pe care nu mi-l spune?” … Iata un soi de mind-set care ne deranjeaza, pentru ca nu e firesc sa stam tot timpul incordati, ca si cum toti cei din jurul nostru ar improsca numai cu … minciuni sau jumatati de adevaruri!

Ne intrebam, daca la nivelul societatii romanesti de astazi, incruntatura si supararea de pe chipurile oamenilor nu se datoreaza permanentelor incercari de manipulare la care suntem supusi? Si nu cumva, aceste jumatati de adevaruri cu care suntem bombardati, ne vor slabi auzul in cele din urma?

... jumatatile de adevar pot duce la tulburari grave de auz ...

« Previous PageNext Page »