Incercam sa intelegem ca pe masura ce credinta noastra creste, ea se intareste pe sine si ne intareste si pe noi. O cultivam cu rugaciune si o primim ca pe un dar.
Nevoia de credinta inseamna numai partial nevoie de intelegere (“inteleg pentru ca am credinta”, sau – “fara credinta mi-e foarte greu sa inteleg ceva”).
Nevoia de credinta decurge mai degraba din nevoia de schimbare interioara, a firii omului. Nu pot ajunge la mine insumi, in adancul interioritatii mele, fara credinta: credinta ca pot (diferita de vointa ca trebuie) si credinta ca Dumnezeu vrea asta pentru mine (increderea de a ma lasa purtat de Voia Sa).
Prin cultivarea credintei, noi urmarim – constient (caci respectam un program), sa ne schimbam firea: adica sa ii (re)dam acea inclinatie naturala pe care toti o avem, spre Bine.
Ar trebui sa ne rugam, impreuna cu tatal copilului bolnav: “Ajuta-ma sa cred!” in loc de “Vreau sa pot face cutare lucru!”
Ar trebui sa ne dorim puterea ascultarii mai degraba decat abilitatea oratoriei.
Iar in final, daca in micimea noastra si din lipsa echilibrului nu reusim nicicum a sta drept, macar de ne-am inclina … spre Bine!
Calin Diaconu 