Calin Diaconu

Ca roman, cand esti in Occident si privesti un rasarit de soare, nu te poti abtine sa nu spui: uite, intr-acolo e locul de unde vin, tara mea! Cu cit mai departe si cit mai demult plecat, poate cu atit mai nostalgic indrepti un gind catre cei de acasa.

Asa si acum, de aici – din inima unui oras care m-a facut sa-mi schimb ideea despre blocuri, despre functionalitatea strazilor, despre rolul omului in societate, despre arhitectura ca arta, despre competitie si dorinta de a fi pe primul loc… Ai sentimentul ca jumatate din patrimoniul UNESCO se afla la Barcelona. Te intrebi chiar – de ce este atit de putin cunoscuta de catre romani? Poate, din cauza distantei sau a faptului ca – rusine!-, inca nu exista o ruta directa intre Bucuresti si acest punct central de pe harta lumii. Un loc in care se justifica din plin vorba ca oamenii invata si din viata, nu numai din carti – iar calatoriile, alaturi de discutiile cu prietenii, au un rol fara seaman in dezvoltarea noastra. 

In primul rind: ce stiam eu despre Antoni Gaudi, inainte de a vizita Barcelona? Nimic. Iar astazi, ma intorc inapoi acasa – cu sentimentul ca intre un arhitect si orasul sau, poate si trebuie sa existe o relatie de iubire. O iubire, pina la urma, este ceva intr-atit de sublim, incit nemurirea, eternitatea – sunt atributele ei firesti… Atunci,  poti spune: Gaudi si Barcelona s-au nemurit unul pe celalat… intr-o relatie de iubire perfecta, in care unul a avut ceva de oferit iar celalalt a permis sa i se intimple, as putea spune, aproape orice: “Cu ce idee v-ati mai trezit astazi, Maestre? Ce ginduri nu v-au lasat sa dormiti somnul oamenilor normali? Va asteptam in audienta, sa va comunicam despre niste fonduri pe care ne-am hotarit sa le investim in frumos si in viitorul orasului nostru care este si cel al copiilor nostri… Sa le dam acestora un motiv suplimentar de a se rasgindi atunci cind este vorba de plecarea definitiva de acasa…”

Caci un barcelonez adevarat, un catalan adevarat – nu se gindeste la plecare, decit poate in sensul exercitiului de cunoastere: de fapt, Cristofor Columb – pare sa spuna tocmai asta: cautati in toata lumea, nu veti afla loc mai fumos decit Barcelona! In al doilea rind, Sagrada Familia (Sfanta Familie): este locul unde acest oras cutezator a hotarit ca trebuie sa se ia la intrecere cu niste limite pe care numai unii au harul de a le visa. Pentru Barcelona, nimic nu pare imposibil de realizat – atunci haideti, sa va provoc la implinirea imposibilului. Toate ideile mele despre case si blocuri, despre turle si turnuri, despre coloane si arcade sau statui si basoreliefuri – s-au “scuturat” de orice preconceptie, s-au implinit intr-un fel despre care nu stiam ca este cu putinta: de regula, cladirile se ridica, se inalta spre cer… Ei bine, Sagrada ne invata ca lucrurile cu adevarat marete “cad” din cer, precum harul cel bun! Sfinta Familie este ieslea in care a hotarit Bunul Dumnezeu sa-si trimita Unicul sau Fiu, pentru a se intrupa intru mintuirea noastra. Moment solemn si binecuvintat, Nasterea Domnului se intimpla intr-o zi vestita si ocrotita de stralucirea unei stele, Stea ce isi pogoara Lumina pentru ca noi sa incepem a distinge intre Bine si Rau. Peste ani, discutind cu copiii copiilor mei, as dori sa-i intreb: si, ia spuneti-mi, cum mai arata La Sagrada, si-au terminat barcelonezii visul – iar daca da, care proiect nastrusnic si imposibil noua le-a mai fost aprobat de catre Consiuliul Local?  Caci pina la urma, asta ne-a invatat Barcelona: ca nu e nimic rau in strazile late si lipsa ambuteiajelor, ca arhitectura este una din artele care sunt foarte implicate social, ca mai este loc pentru visare iar cele mai indraznete vise se pot implini uneori. (14 Oct. 06)