Oare legile logicii, care nu sunt particulare fiecărui individ şi nu se pot schimba după diferitele întâmplări ale vieţii, restrâng libertatea cugetării filosofice? Cu siguranţă, pentru că filosofia e mai degrabă o ştiinţă decât o artă. Un artist va trebui să ajungă prin chiar stilul său personal la statura care-l individualizează, pe când un filosof se va menţine cuminte în limitele raţionamentelor, care-l vor urca … poate spre aceleaşi înălţimi, dar fără anvergura aripilor deschise pe de-a-ntregul!
Filosofia e pusă să zgărmăne-n adâncimea lucrurilor, ea îmbracă mai degrabă costumul de scafandru, îşi îndreaptă miopia prefăcută spre microscop, caută problemele fundamentale, şi nu se mai satură de ele …
Poezia s-a eliberat de obligaţia de a găsi ceva mergând pe un anumit drum: are bucuria surprizei, îşi oferă prietenia în mod naiv, chiar dacă e răsplătită – de cele mai multe ori – cu neîncredere. Sau mai rău, cu nepăsare.
Obiectivitatea logicii parcă implică prea multă răceală, de aceea avem nevoie de căldura poeziei, de fluiditatea ei, de salturile ei laterale – numai să aibe cine-o urmări …
Uite, răsfoiesc prin amintiri dragi din vremea studenţiei şi mă bucur să găsesc consemnări pe care le redau astăzi fără reţinerea de a-şi fi pierdut în vreun fel actualitatea! Nu că aş fi mai puţin logic acum decât eram atunci, numai că logica nu mă mai surprinde – pe când poezia e cea care şi-a păstrat actualitatea.
Anul Şobolanului …
E mai plăcut să urci un munte,
decât să traversezi un râu …?
Sigur. Mai ales atunci când nu ştii să-noţi!
Atunci, jucăm un şah?
Fugi d-aci, că nu mă joc cu inteligenţa, mi-o păstrez!
Uite, sâmburele ăsta n-a răsărit …
… sau poate n-a avut sămânţă-n el?!
Faliment nu dau hingherii
căzuţi în braţele himerii,
inechitabilului biotop
voind să spună stop?
Ba! De-acum
să crească şoarecii-n pământul
lor
dac-am retezat avântul
pisicilor!
(1992)
