Oare legile logicii, care nu sunt particulare fiecărui individ şi nu se pot schimba după diferitele întâmplări ale vieţii, restrâng libertatea cugetării filosofice? Cu siguranţă, pentru că filosofia e mai degrabă o ştiinţă decât o artă. Un artist va trebui să ajungă prin chiar stilul său personal la statura care-l individualizează, pe când un filosof se va menţine cuminte în limitele raţionamentelor, care-l vor urca … poate spre aceleaşi înălţimi, dar fără anvergura aripilor deschise pe de-a-ntregul!

Filosofia e pusă să zgărmăne-n adâncimea lucrurilor, ea îmbracă mai degrabă costumul de scafandru, îşi îndreaptă miopia prefăcută spre microscop, caută problemele fundamentale, şi nu se mai satură de ele …

Poezia s-a eliberat de obligaţia de a găsi ceva mergând pe un anumit drum: are bucuria surprizei, îşi oferă prietenia în mod naiv, chiar dacă e răsplătită – de cele mai multe ori – cu neîncredere. Sau mai rău, cu nepăsare.

Obiectivitatea logicii parcă implică prea multă răceală, de aceea avem nevoie de căldura poeziei, de fluiditatea ei, de salturile ei laterale – numai să aibe cine-o urmări …

Uite, răsfoiesc prin amintiri dragi din vremea studenţiei şi mă bucur să găsesc consemnări pe care le redau astăzi fără reţinerea de a-şi fi pierdut în vreun fel actualitatea! Nu că aş fi mai puţin logic acum decât eram atunci, numai că logica nu mă mai surprinde – pe când poezia e cea care şi-a păstrat actualitatea.

Anul Şobolanului …

E mai plăcut să urci un munte,

decât să traversezi un râu …?

Sigur. Mai ales atunci când nu ştii să-noţi!

Atunci, jucăm un şah?

Fugi d-aci, că nu mă joc cu inteligenţa, mi-o păstrez!

Uite, sâmburele ăsta n-a răsărit …

… sau poate n-a avut sămânţă-n el?!

Faliment nu dau hingherii

căzuţi în braţele himerii,

inechitabilului biotop

voind să spună stop?

Ba! De-acum

să crească şoarecii-n pământul

lor

dac-am retezat avântul

pisicilor!

(1992)


Timbrul Terorii

Timbrul Terorii

Daca Parintii nostri ne vorbeau in soapta despre Stalin – la ani buni dupa moartea acestuia (1953) – nu inseamna ca Parintii nostri au fost niste fricosi, ci faptul ca teroarea instalata de comunisti a fost una cat se poate de reala, de vie, de adevarata.

Teroarea a capatat forme diferite dupa anul 1953 … dar ea s-a mentinut pana in Decembrie 1989, altfel nu ne-am fi surprins pe noi insine intr-atat de uimiti, atunci cand strigam “Ole, ole, ole, ole – Ceausescu nu mai e!”.

Intre frica si uimire e o legatura directa: ambele sunt marturii ale reflectiilor  trairilor noastre interioare, care s-au citit pe chipul nostru la un moment dat. Ele exprimau felul in care ne raportam interiorul la realitate, la exterior.

Si frica, si uimirea – sunt reflectari, oglindiri ale realitatii in mintea inimii noastre; acolo unde dictam pulsul, acolo unde stabilim emotia si implicit gradul de participare, in legatura directa cu vointa noastra  de a trai, de a ne bucura de viata.

Frica si uimirea nu sunt, in esenta atomilor lor, deosebite grav una de cealalta – desi par atat de diferite in exprimarea lor.

“Dar sunt complet diferite!”, ne vor spune actorii care trebuie sa le joace – fiecare in alt fel – pe scena teatrelor …

Cand ne gandim insa ca in lagarele si inchisorile comuniste din Romania au suferit pana la exterminarea fizica martiri ai prigoanei comuniste, simtim o retinere in emiterea unor ganduri ca cele de mai sus. Pe de alta parte, daca nu vom incerca sa reflectam noi insine asupra acelor vremuri – cine sa o mai faca, in viitor?

Suntem probabil ultima generatie care avem datoria de a povesti ca imbratisarea din imagine, a pionierilor care vin sa-l atinga cu veneratie pe Iosif Visarionovici Stalin, este una falsa si reala in acelasi timp! Povestim, povestim … dar oare putem explica?!

PS

Vorba FMI-ului, cu grad de ordin: “Hai cu privatizarea Postei, mai baieti, sa vedem pe cine veti “slavi” de-acum incolo!” 🙂


Acum o saptamana ma aflam la Muenchen, in Capela cu hramul Sfintei Elisabeta – din Mathildenstrasse, pregatind impreuna cu Parintele Ioan-Irineu Farcas lacasul pentru Sfanta Liturghie. Am avut privilegiul sa montez (aduc pe pozitie) Iconostasul romanesc, care “imbraca” in fiecare Duminica altarul de secol al XVIII-lea al acestei Biserici, bombardata de aliati in al doilea razboi mondial si refacuta in anii ’60 …

Iconostasul l-au facut romanii din Muenchen in anii ’80 (1987), sculptura a realizat-o Domnul Alexandru Petre din Oberammergau iar pictura poarta semnatura Doamnei Livia Piso (sotia tenorului roman Ion Piso).

In aceasta frumoasa capela, comunitatea romana din Muenchen se intalneste in fiecare Duminica si de Sarbatori – iar Liturghia beneficiaza de suportul unui cor care se antreneaza, pe patru voci, in fiecare zi de joi (dupa amiaza) in timpul saptamanii – la Centrul Cultural aflat in administrarea Bisericii noastre greco-catolice. (Varianta este cea care se canta la Radio Vatican, compusa de Traian Popescu).

E impresionant felul in care ortodoxia romaneasca imbraca cu forma ei fastuoasa (de sarbatoare stralucitoare), seriozitatea de expresie a catolicismului. In spate, strajuieste ansamblul sculptural – Sfanta Treime –  a lui Ignaz Gunther – reprezentant al rococo-ului bavarez.

Ne-a atras atentia in mod deosebit, folosirea simbolului pelicanului (reprezentand pe Isus Christos) – singura pasare despre care se spune ca-si smulge parti din trupul sau pentru … a-si hrani copiii! Dar ne-am oprit si asupra chipurilor de ingeri, asupra Profetului Zaharia, ne-am inchinat in fata ranilor Domnului.

Cateva poze (detalii) ale altarului sculptat, in prezentarea de mai jos, la care am adaugat o sculptura mai veche – a Sfintei Fecioare cu Pruncul, calcand Sarpele, si spre sfarsit cateva imagini din Marienplatz, in seara de dupa viscol … unde am surprins arhanghelii batandu-se de zor cu serpii dar si cu … zapada!

This slideshow requires JavaScript.


sarutul pe obraz

sarutul pe obraz


A fost o vreme cand scoala se facea serios. Poate prea serios. Acum, chiar ca ne vine a rade cat de serios se facea scoala pe vremuri.

Multe s-au pierdut de atunci, printre care si nuiaua (sau bastonul) de alun – intitulata “a Sfantului Nicolae” – si, odata cu aceasta, practica invatatului de frica! Copiii nostri nu mai invata de frica – ci de placerea de a afla 🙂 …?

Asa am dori noi sa credem, insa nu vrem sa ne amagim singuri!

Poate ca doar natura fricii sa se fi schimbat intre timp: le e frica celor de acum sa nu-si supere parintii, sa nu ramana de caruta … o fi patruns spiritul competitiei printre ei si-i stimuleaza cu resorturi nevazute … poate curiozitatea le e atatata de atata informatie care se desfasoara prin fata lor …?

Cat e frica si cat e placere si cat dorinta sincera, in actul de invatare – din partea copiilor de astazi, ma intreb … si stiu ca fiecare caz trebuie tratat individual – orice intentie de raspuns sociologic il consider de prisos. Pentru ca actul invatarii este unul intim, care se declanseaza – sau nu – in fiecare dintre copii. Si as putea continua – in fiecare dintre copiii din toate timpurile!

Scoala pe vremea Sfantului Nicoale ... (Brasov, Prima Scoala Romaneasca, ian 2013)

Scoala pe vremea Sfantului Nicoale … (Brasov, Prima Scoala Romaneasca, ian 2013)