Munich Oktoberfest: chairoplane Deutsch: Oktob...

La doi ani de la inceputul Facultatii, tanarul student – corespondent al nostru la Muenchen -, se lasa framantat de asemanarile si mai ales deosebirile dintre “noi” si “ei”. Doi ani se pare ca nu au fost suficienti pentru ca el – un tanar crescut si educat in Romania (fie chiar intr-o Scoala cu predare in Limba Germana!), sa devina complet si pe de-a-ntregul “unul de-al lor”.

In scrisoarea aceasta, simtim – pe langa nostalgia locurilor pe care le numim “acasa” si un oarecare deranj al faptului ca noi suntem atat de ramasi in urma … Dar stai putin! … Cum e corect, de fapt? “Ramasi in urma” … sau “nerobotizati complet”?!

Intre doua sesiuni, ii multumim ca si-a facut timp sa ne scrie! 🙂

… si iata: au trecut aproape doi ani de cand locuiesc in acest oras, de cand traiesc in aceasta tara. In acest timp pot spune ca m-am obisnuit cu mentalitatea germana (asta s-a dovedit a fi cu mult mai usor decat ma asteptasem, caci lucrurile chiar par a functiona in acest sistem… suprabirocratizat). Cat a contat “pregatirea” din cei 12 ani de Scoala Germana din Romania? Probabil mult. Probabil m-am deschis catre cultura si civilizatia germana mai mult decat imi puteam imagina. Altfel, nu-mi explic cum am reusit sa ma impac atat de repede cu faptul ca sunt inconjurat de nemti … (daca imi convine sau nu – e o alta chestiune!).

Din aceasta pozitie a omului adaptat, insurubat, “eingelebt” – cum se spune pe-aici – incerc sa arunc o privire mai blanda asupra acestui popor, atat de diferit de noi, balcanicii … de noi, latinii.

Calatorind in perioada Craciunului cu troleibuzul pe strazile aglomerate ale Bucurestiului am observat un lucru pe care, chiar daca l-am vazut ani la rand zi de zi … nu l-am remarcat niciodata: oamenii care ma inconjurau pareau a fi tristi, suparati, obositi; aveam senzatia ca pe umerii lor apasa o greutate de care ei erau constienti, si de care nu se puteau elibera nici macar in acel moment, nici macar in timpul Craciunului. M-am simtit stanjenit: ce am facut eu ca sa nu am griji?! De ce eu puteam sa zambesc cand altii au pierdut acea bruma de optimism care te poate face fericit si in momentele grele ale vietii? Intors in Munchen am observat insa cum aici, lumea din autobuze pare mai fericita (apropo, Munchenul este un oras in care troleibuzele lipsesc, impreuna cu multitudinea de cabluri suspendate peste strazi tipica “atmosferei” bucurestene). M-am intrebat de ce si de unde aceasta diferenta – si am reusit sa formulez o ipoteza relativ satisfacatoare. Aici, lumea poate si trebuie ca este mai fericita din trei motive: in primul rand, oamenii nu au grija zilei de maine si in al doilea rand, se ocupa cu ceva care le creeaza o satisfactie (daca nu profesionala, macar materiala). In al treilea, la acesti nemti, totul este clar. De luni pana vineri, opt ore pe zi, se lucreaza (cum este clar faptul ca atunci cand trebuie sa se lucreze se si lucreaza, caci probabil cea mai importanta trasatura de caracter pe care o are acest popor este simtul datoriei), vineri seara este “Feierabend” unde fiecare se distreaza cat si cum poate, sambata nu se face nimic (eventual cumparaturi, eveniment la care participa toata familia) iar Duminica – zi de odihna si rugaciune. Bineinteles mai vin si acele perioade ale anului la fel de clare si bine stabilite (Oktoberfest, Fasching etc.) unde se stie ca … nu mai trebuie sa stii nimic, ca nu mai trebuie sa urmezi incadrarea in vreun tipar – in afara de … tiparul implicit al momentului festiv care se repeta mecanic, an dupa an …

Ceea ce am gasit interesant este felul in care fiecare incearca sa fie “deschis”, “sociabil”; poate ca exista undeva, in subconstient, un oarecare complex (plec de la presupusul ca nemtii sunt la curent in legatura cu “ideile preconcepute” pe care celalate popoare le au in ce ii priveste) care ar putea explica acest comportament; de fapt si de drept raman lafel de “inchisi” si “reci” cum ne inchipuim noi ca sunt (vor mai fi si exceptii, dar aceste exceptii nu confirma ele oare regula?). Incetul cu incetul, relatia intre tine si ei se schimba; incepi sa le castigi simpatia si ei incep sa aibe incredere in tine, si (dupa mult, mult, mult timp) se “deschid”.

Inchei aici aceasta scurta relatare inspirata din amintirea mijloacelor de transport in comun, citand pe un bun prieten, student la Viena, care mi-a spus intr-o seara de martie, in fata unei beri si in mana cu o tigara, ceva care suna in felul urmator: “Oamenii astia sunt intr-adevar deosebiti; cel mai mare neajuns al lor este insa, ca sunt nemti…”

 


Scurtaturile nu s-au inventat in epoca internetului. Ele au reprezentat mari tentatii sau inevitabile trasee pentru armatele cuceritorilor –  inca din Antichitate: putea fi oare ocolita rusinarea persilor la Thermopyle? Trebuia sa aleaga generalul Fuscus tocmai drumul care trecea prin Tapae pentru a razbi spre cuibul vulturilor daci? … sau, mai tarziu: atractia spre Cetatea de scaun de la Curtea de Arges l-a zgandarit pe Carol Robert s-o ia prin pasul Posada; pe Soliman sa se inghesuie aiurea in drumul lui spre Bucuresti pe-un pod la Calugareni, etc.

Problema mare cu scurtaturile este ca ele nu mai sunt de mult un loc privilegiat, rezervat unor momente cruciale din istoria militara, in care strategii apararii sau atacului sa-si incerce puterile.

Ele s-au generalizat, prin folosirea computerului pe scara larga: acum avem cu totii acces la “short-cut”-uri … si – se vede treaba! -, rezistam tot mai greu tentatiei de a ne abate de la drumul nostru (cel personal, acel “MY WAY” – al lui Frank Sinatra :-)! ) …

Care mai de care, precum Scufita Rosie culeasa si redactata pe vremuri de Fratii Grimm, ne abatem de la poteca ce duce spre Casa Bunicii, si ne oprim in poienitze laturalnice, pentru a mirosi mai intai si a culege mai apoi floricele … padurii!

Ele – floricelele! -, suntem gata sa o recunoastem, nu sunt ale noastre! Da … dar BUCHETUL?! Despre el, nu ne temem si nici nu ne rusinam sa spunem ca e al nostru 😦 ! Macar de-am numi asta “documentare” si am admite ca trebuie sa mentionam – din gratitudine si profesionalism -, sursa!

In lumea lui “copy-paste”, traim in ritm “fast-forward”: grabim intelegerea lucrurilor pentru a ne educa respiratia intelectuala sa ramana … la suprafata lor!

Am uitat sa imbracam costumul de scafandru al Metafizicii, am uitat sa contemplam lumea … si ne deghizam prea des in pielea secretarei zglobii care – din teama sau refuz de asumare a  responsabilitatii – nu decanteaza prin filtrul gandirii proprii mesajele care-i trec prin mana.

E rau sau bine?

E bine ca ne miscam mai repede. Ar fi rau sa pierdem din vedere destinatia.

E bine ca avem cu totii acces la “calea ferata” a internetului. Ar fi rau sa substituim traseului tehnica manuirii vehicolului.

Si in general: de prea mult bine, ar fi rau sa uitam de existenta Poruncii a Opta 🙂 !

Insotesc textul de mai sus cu o poza, cum am auzit ca e mai bine pentru ochiul celui acre citeste … E o poza a unui asfintit, surprinsa saptamana trecuta pe marginea unui lac – Buftea. Nu pot sa nu va/ma intreb: nu-i asa ca fiecare apus e de fiecare data altfel?! … oare de ce Natura nu cunoaste plagiatul :-)?

Plagiatul in Natura? Exclus, Monser!

 

 

 


Filmul se ia la tranta cu problematica utopiei.

In cazul nostru, cea comunista – aflata (“intamplator – adica s-a intamplat pe bune” 🙂 ! ) la indemana, traita “pe pielea noastra” … E bine sa scriem cat mai mult despre trecutul nostru, nu numai pentru a-l intelege, dar pentru a provoca dialoguri intre cei care l-au trait si cei care abia au auzit cate ceva despre el. Reimprospatarea bateriilor cu o gura de aer (proaspat radiat) din mai 1986 – ne-a prins nostalgic de bine …

Calea cunoasterii pe care o parcurgem purtati de mana tanarului regizor Gabriel Achim – este cea a “filmului in film”: Adalbert este un fecior ferches, proaspat angajat ca prelucator prin aschiere in sistemul care nu cunostea somajul (nici paine fara munca – nici munca fara paine). Lucreaza la bancul sau de lucru, pilind de zor cu o pila al carei maner era crapat. Asta – ii cauzeaza, normal, bataturi pe care le indura cu greu. Intr-o noapte de perpeleala, strajuit de doi ingeri – unul alb si altul negru, Adalbert are o epifanie: da’ daca schimba el maneru’ pilei – va scapa de chin? Va fi altfel, lumea lui? Ei bine, da! Minunea se intampla, Adalbert scapa de chin … adica de lumea lui “las-ca-merge-si-asa” iar ecoul victoriei repurtate asupra raului, inflacareaza massele din sala de sedinte si spectacol (sedinta ca spectacol!): ele aplauda, fara a intelege, un mesaj difuzat pe sub nasul cenzurii … anume ca este atat de usor sa schimbi Raul in Bine – numai sa ai curajul de a pune degetul pe rana, sa visezi ceea ce trebuie, chiar daca nu ai voie: caci intr-o utopie, mai ales visele sunt cele vegheate si … cenzurate!

In timp ce filmul se blocase in loop undeva la etajul 7 al unui bloc cu liftul stricat, urmarind pasii mici ai unei batrane – mama directorului general adjunct, ma gandeam printre hohote: cand si cum o sa fie prezentata MUNCA in acest nou film despre comunism?

Ei bine, desi filmul vorbeste despre accidente de munca si modul in care ar putea fi ele evitate – prin filme educative, protectia muncii, etc … MUNCA PROPRIU-ZISA NU APARE IN FILMUL lui Gabriel Achim – decat in vis! Ceea ce, sa recunoastem – este o performanta care ne-a surprins in mod placut!

Ca prieten al filmului, ma grabesc sa dau un mare LIKE si va invit pe toti sa va faceti timp sa-l vedeti, caci ceva imi spune ca nu va sta mult timp pe ecrane … :-)!

Un cuvant special pentru rolul de mare forta pe care il realizeaza actorul Doru Ana – ai spune ca intregul film s-a construit in jurul lui! Felicitari, Maestre!

Doru Ana

 


Avantajat de vizionarea unui trailer, ai timp – in drum spre sala de spectacol -, să-ţi pui întrebări referitoare la problematica filmului pe care urmează să-l vezi. Filmul lui Purcarete, “Undeva la Palilula” – se anunţa ca o nouă confruntare (nu ştiu să traduc Auseinandersetzung) cu trecutul comunist, pe tărâmul libertăţii … Simplificând, pe-atunci nu eram liberi pentru că gândeau alţii pentru noi şi ne spuneau ce avem şi ce nu avem voie să facem, iar acum nu suntem liberi dacă nu reuşim să ne ferim din calea exceselor (vai de omul care gândeşte că poate face orice!).

Filmul “Undeva la Palilula” adaugă însă nuanţe importante acestei oarecum monotone interpretări atunci-acum, privind libertatea … De pildă, replica dinspre final a unuia dintre tinerii care ascultă povestea lui Serafim: “Las-o mai încet cu şpriţul, dom’ doctor …!” – poate însemna atât “Nu mai fabulaţi, bătrânilor, cu vedeniile trecutului” dar poate fi şi un sfat normal al alinierii comportamentale la o vârstă a renunţărilor …

Libertatea de dinainte, din timpul si după căderea comunismului e dezbătută pe aceeaşi scenă a Palilulei – deşi decorul se schimbă iar actorii (generaţiile) se succed rapid. Majoritatea suntem spectatori, cu fundul pe scaunele noastre, prezentaţi în film cu scaunul la subsioară (!) – gata să ne aşezăm în grupuri mai mari sau mai mici, pentru a asista la “spectacolul” vieţii (o coadă la ceva, un incendiu a ceva, o sosire a cuiva…).

Cu toţii avem de purtat stigmatul păcatului originar, al lăcomiei cunoaşterii, al lăcomiei consumului – care se vede pe chipurile noastre transformate în măşti hidoase. Ieşirea din starea de imperfecţiune presupune o intervenţie chirurgicală la care abia rezistăm privind: e scena tăierii copitei singurului copil născut în Palilula … metoda fiind a Mântuitorului, redată de Sfântul Evanghelist Matei (vezi Capitolul 18, verset 1-11).

Titlul filmului – duce cu gândul la celebra traducere a lui “Somewhere in Time” (1980): “Undeva, cândva”. Însă spaţiul semnifică, pentru regizorul de teatru îndrăgostit de Oltenia, un infinit mai mare decât cel temporal: pe de-o parte, fiindcă scena este cea care nu pleacă nicăieri, fixată locului de drumul de fier care o întretaie; pe de altă parte, fiindcă infinitul timpului este greu de perceput de către fiinţe finite, care trebuie să predea (mereu prea devreme!), ştafeta …

Sensul vieţii în afara mesajului mântuirii printr-o viaţă creştină – nu există. Demonstraţia se face prin logica întoarsă a păgânilor, care plângeau la naşterea copiilor lor: nu vă bucuraţi, căci pentru fiecare copil care se naşte, trebuie să plece unul dintre noi (se va ridica de la masă unul dintre noi)!

Dacă vorbim despre comunism în termenii păcatului originar, ajungem să spunem că nu a fost cu mult mai groaznic decât alte perioade: dracul ne surprinde cu aparatul lui de fotografiat (instantanee ale păcatului) – indiferent de regimul politic în care ne ducem zilele.

Sunt multe întrebările care ne însoţesc la ieşirea din sală şi prin aceasta recunoaştem şi mulţumim că am văzut un film bun! Invitaţia şi recomandarea de a-l viziona şi voi, o  însoţesc de o poză a unor îngeri căzuţi (prin amabilitatea lui Ştefan Dragomirescu – poza e făcută în “Înger Parc”, la Dunăre/Cetate), şi de întrebarea – ce e mai bine să alegem în viaţă: scara sau scaunul?

Îngeri căzuţi

 


In drum spre servici, dimineata la stop.

Admir BMW-ul negru care sta la fel ca mine la stop. Nu sunt diferente intre statul meu si statul lui. Poate doar sunetul motorului – insa Volvo e si ea destul de bine antifonata 🙂 !

Nu ne grabim, stopul e lung.

Am timp sa admir liniile perfecte ale masinii vecinului de banda, ma gandesc la Bayerische Motoren Werke si fara sa vreau – constat ca sunt doua persoane pe scaunele din fata.

Ati ghicit: una e soferul, si cealalata … un domn bine, in costum.

Foarte probabil proprietarul, care fumeaza. Fumeaza grabit, cu geamul intredeschis… Trage cu nesat din chistoc, si ceva din confortul proapat al masinii noi il obliga moral sa “coordoneze” fumul spre fanta care leaga microclimatul perfect cu aerul balcanic de afara …

Brusc, intrevad ce va urma – si pana sa apuc sa spun NUUU! in capul meu – proprietarul limuzinii scapa voit, nonsalant, aproape firesc dar grotesc si revoltator totodata, chistocul pe carosabil …

Din BMW-ul lui, pe strada … nimanui!

Brusc, inteleg cat de putine avem in comun si cat de putin meritam BMW-urile pe strazile noastre.

Ramane totusi intrebarea: de ce ni le vand?! 🙂