Mihai Alexandru, chitară Goodbye To Gravity, la minutul 2,37 definește ascendența formației sale în topuri, astfel: ”… e ca un tobogan pe care vrei să te dai, știi că e fun, dar mai trebuie să cari ceva pe scară până ajungi (sus, n.n.) … lucrul e din ce în ce mai ușor de cărat și panta e din ce în ce mai abruptă și mai fun … și sper să fie așa în continuare!”

Un album de debut care a fost pregătit vreme de doi ani, în studio …  poate fi un motiv de mândrie și cred că suntem în măsură să realizăm câtă muncă au cărat pe scară, pentru a ajunge acolo, sus.

Despre cele întâmplate în club, constatăm că toboganul inventat de Gravity funcționează ca o trambulină pentru societatea noastră civilă, care se pregătește de un salt calitativ – spre o lume în care să nu mai fim trași în jos de păcatele ce izvorăsc din slăbiciunea noastră principală: dorința de a trăi ușor, fără efort și implicit fără merit.

Băieții de la Gravity și-au trăit viața într-un sistem care în cele din urmă i-a răpus. Ideea cu ”intrarea liberă” a fost de fapt o concesie făcută celor care le-au făcut o propunere indecentă: umpleți-ne clubul cu consumatori, și ”câștigă toată lumea”. Diavolul are căile sale de a ne convinge. A fost o scăpare, și nu ar strica să punem în discuție în mod serios meseria de PRODUCĂTOR DE SPECTACOLE. Cine și cum poate lua un atestat pentru așa ceva? E până la urmă o știință, organizarea de EVENIMENTE – sau o poate face oricine are un pic de imaginație sau relații?!

Unii vor spune că a fost un simplu ghinion și atât. Eu cred că a lipsit un producător profesionist și că ar merita să reflectăm serios asupra CLASIFICARII OCUPAȚIILOR DIN ROMÂNIA – COR.  Avem nevoie de specialiști și de principii, în toate domeniile – pentru că viața semenilor noștri este în pericol.

P.S. Acum, poate începe mandatul Domnului Klaus Johannis. Vom fi cu ochii pe el – căci da, ne dorim (și) un Președinte profesionist! Felicitări pentru acest text: http://www.jeg.ro/pot-sa-ti-spun-klaus/ 

Ce înseamnă ”intrare liberă”, am înțeles: câștiguri din băutura vândută pe bani.

Ce înseamnă ”intrare liberă”, am înțeles: câștiguri din băutura vândută pe bani … not funny, at all.                         Amatorismul are nevoie de corupție (una din formele minciunii) pentru a supraviețui.


Sfârșitul civilizației nu trebuie căutat neapărat în povestea unor cataclisme naturale (erupția unui vulcan) sau sociale (invazia unor migratori) … ci poate fi lesne observat în neputința acesteia de a avansa, de a civiliza pe mai departe, de a transforma pe cei rămași în urmă, urcându-i pe următoarea treaptă a evoluției lor.

Exact ca un drum de asfalt, care necesită pregătire (planificare, identificarea resurselor) și apoi implementare (sau execuție) atentă din partea unor specialiști, … tot astfel și civilizația trebuie să caute să se extindă spre periferie, pentru a duce ”asfaltul ei” până la ”capătul lumii”.

Capătul lumii – această convenție bună pentru stimularea exploratorilor meniți să-și depășească limitele – este acolo unde se termină suflul, benzina sau puterea de radiere a ceea ce noi numim ”bine”, ”modern”, ”util”, ”normal” … Nu e nici o dramă, dacă dincolo ar trăi oameni cu așteptări diferite (de exemplu, tradiționaliștii: cred că s-ar simți în elementul lor pe-o uliță neasfaltată și fără utilități). Tragedia începe în momentul în care, prin comunicarea universală oamenii lumii întregi ajung să facă parte din același sat (”satul global” – the global village).

Știind cu toții (mai mult sau mai puțin) aceleași lucruri, ne vom dori în cele din urmă să trăim … la fel?!

Aici nu s-a terminat un drum. AIci s-a terminat o zi de muncă (adică un timp) sau s-a terminat un buget (adică o resursă) ... Așa am inventat, cu mult timp înainte de-a se întâmpla, ”venirea americanilor”!

Aici nu s-a terminat un drum. Aici s-a terminat o zi de muncă (adică un timp) sau s-a terminat un buget (adică o resursă) … probabil așa am inventat, cu mult timp înainte de-a se întâmpla, ”venirea americanilor”!


În cele din urmă, e o chestiune care ține de adevăr și de cunoaștere: de aceea suntem numiți ”vase” în teologia creștină (Sf Pavel) – pentru că ținem în noi, ”la păstrare”, o cantitate de informație suficientă pentru ca generația viitoare să se poată dezvolta, înnoind lumea de pe umerii noștri.

Punem și de-punem în noi, ”la păstrare”, informația necesară vieții – și suntem gata mereu să schimbăm această informație, confruntându-o cu cei din jur: și ei au informațiile lor … atât noi cât și ceilalți ne dorim să știm: ce merită păstrat cu adevărat și ce poate fi aruncat peste bord, în neantul uitării? Ce merită să rămână pentru că este prețios – deci cu adevărat indestructibil, și ce ne încurcă pentru că ne ocupă inutil spațiul interior, cu forme neproductive ale imaginarului?

Adevărul este al meu – pentru că îl simt și-l ascult în mine. De ce ar avea nevoie de recunoașterea celor din jur? Oare pentru că am obligația morală de a-l transmite? Adică eliberarea mea nu e completă, dacă nu împărtășesc bucuria mea cu celălalt? Dar atunci, de ce-l întristez prin neînțelegere pe fratele meu, când mă vede bucuros?! Sau de ce încerc musai să-l conving de adevărul meu, iar dacă nu cedează – îl exclud? Pot coexista mai multe adevăruri, putem fi toleranți până la omogenizare?

Între puterea argumentelor rostite și a faptelor consumate este o prăpastie adâncă. Vă ascultăm deci, Domnule Președinte!

Oamenii din jur ne formează iar noi suntem parte din oamenii din jur ...

Oamenii din jur ne formează iar noi suntem parte din oamenii din jur …


Nimic întâmplător!

Analiștii se întreabă deja care e piața roboatelor  (sic!) pentru acei bărbați care preferă ”singurătatea” (the potential market for female sex androids is absolutely massive!) …

Eu zic, să ne vină sirienii mai repede, să nu ne îndepărtăm cu totul de tradiții! Adevărul e că legile trebuie să țină pasul cu evoluția noastră, pentru ca specia să n-o ia razna de tot! Sau, să ne amintim că azi e Duminică – și să-L lăsăm pe DUmnezeu să lucreze în noi.


Deseori ni se întâmplă să avem păreri, opinii. Întrebarea e – dacă ar trebui să le ținem pentru noi și în ce măsură se cuvine să le facem publice.

Uneori se-ntâmplă să fim întrebați – tu ce crezi despre cutare lucru? – și nu în sensul credinței noastre, ci pentru a ni se demonstra (superficial) că suntem băgați în seamă, că unghiul nostru de vedere asupra unei probleme ar aduce, vezi Doamne, ceva nou – sau poate doar o confirmare.

Oricât de măguliți am fi în orgoliul nostru și poate tocmai de aceea, ar trebui să ne ferim de păreri, mai ales de opiniile ”preconcepute”: ele întunecă rațiunea, îi taie aripile. Ne lăsăm înlănțuiți de propriul subiectivism și uităm că adevărul trebuie descoperit cu trudă, nu cu păreri.

O părere poate fi seducătoare – dar de unde știm că e adevărată? Lectura romanelor polițiste ar putea fi un exercițiu foarte util: detectivii nu au timp să investigheze toate pistele care se deschid în fața lor, ancheta poate avansa doar pe un drum al adevărului. De aceea, mai toți polițiștii buni se feresc de aparențe, întrebându-se asupra mobilului și căutând să se acopere de probe.

Așa și filosofii, pentru a ajunge la concepte, trebuie să se ferească de preconcepții – și de măsurarea lumii în lung și-n lat cu propria-le miopie.

Ar fi de dorit ca maturizarea noastră să aibă în rațiunea greu de sedus, un punct de plecare sănătos.

Cat de mult ar trebui sa conteze opinia mea pentru tine?

                                               Există o relație între opinie și adevăr?