Duminica Pescuirii Minunate e, într-un fel, ”botezul pescarilor”, ce se-ntâmplă în Lacul Ghenizaret. Acolo, între plase, în mijlocul apei, după o noapte goală urmată de o dimineață plină, începe povestea unei vieți noi. Nu doar pentru Petru și ceilalți, ci pentru toți cei chemați să trăiască în simplitate, doar cu apă și plase, și să prindă pe ceilalți prin Cuvânt.

Oamenii Comunicării seamănă cu acești pescari. Nu sunt figuri perfecte, ”de manual”, dar au antrenamentul interior al dialogului. Știu să miroasă de la o poștă licăritul speranței (și, dacă e nevoie, și soiul peștelui), știu să salute demnitatea celuilalt și o respectă, fără rezerve.

Sunt oameni ai întâlnirilor, provocate sau întâmplătoare, care se lasă numiți „incomozi” doar pentru că refuză să joace cartea singurătății. Ei trăiesc, având convingerea că Adevărul nu se instalează unilateral în buzunarul unuia, ci se descoperă undeva la … mijloc, acolo unde doi sau mai mulți acceptă să se așeze în rugăciune și ascultare.

Acești oameni sunt recunoscători pentru dreptul celuilalt de a vorbi și sunt curioși să-i audă argumentele. Nu se supun docil regulii „majoritatea are dreptate”, mai ales când majoritatea e needucată sau grăbită. Și atunci, inevitabil, se lasă numiți „factori destabilizatori” sau „elemente subversive”. Dar nu pentru că ar vrea scandal, ci pentru că îndrăznesc să facă din convingerile lor un steag al luptei pentru Dreptatea născută din Adevăr.

Lupta lor, care nu e cu săbii, ci cu propoziții, se poartă în alegerea cuvintelor și în refuzul de a folosi frazele ca arme de distrugere în masă. Pentru ei, Pacea nu e un „concept vag”, ci un Legământ. Și, cu zâmbetul pe buze, știu că sunt ”Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5,9).

Papa Leon, vorbind jurnaliștilor în mai 2025, a pus punctul pe „i”: comunicarea care caută consens cu orice preț nu e comunicare, ci comerț. Avem nevoie să spunem “nu” războiului cuvintelor și al imaginilor. Sau, tradus mai liber: nu da share la orice postare isterică, chiar dacă are multe like-uri …

Darul libertății se clădește prin educație și prin informație curată. Nu cea machiată excesiv, ca într-un tutorial prost de pe YouTube, unde Adevărul e prins în capcană de filtre și farduri. Ci acea informație pe care Apostolul Ioan o rezumă simplu: „ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim” (1 Ioan 1,1-3). Adică: lasă de-o parte vorba umflată, și spune-ne ce-ai văzut, ce-ai pipăit, și mai ales – trăiește ceea ce spui.

Adevărul, zice Ioan, nu are loc pentru minciună (2,21). Și iubirea reală nu se face cu sloganuri, ci „cu fapta și cu adevărul” (3,18). Iar cea mai mare bucurie e să vezi „fiii mei că umblă întru adevăr” (3 Ioan 1,4).

De aceea, Oamenii Comunicării nu sunt doar profesioniști ai microfonului sau maeștri ai rețelelor sociale. Sunt, prin definiție, Oameni ai Păcii. Și dacă uneori par prea ironici, e doar ca să nu ne luăm pe noi înșine mai în serios decât Adevărul pe care îl servim …

Rafael, ”Pescuirea Minunată” (1515): Pescarii, copleșiți de plase pline, încearcă să-nțeleagă ce se întâmplă. Așa și noi, când descoperim că Dialogul, oricât de greu, aduce mai mult decât orice victorie ”rapidă”


Umblam navigand … prin internet, pentru a identifica revolutionari in ale comunicarii…  muzicale….

Nepricepandu-ma mai mult, am cautat “Uriah Heep”, apoi am dat de “Pink Floyd” … si, nu m-am oprit decat asupra lui “Syd Barrett”…

E o relatare a drumului actual al cautarilor mele (de internaut): sunt condamnat sa umblu (sa navighez) pe potecile pe care alti sute de mii (sau milioane) le-au umblat, inaintea mea: drumul celor multi, este drumul cel bun. Cautarea mea e organizata, sistematizata, de umbletul si potecile celor multi dinaintea mea. Asa e bine, pentru ca asa a fost mereu. Dixit Google!

Internetul nu face altceva decat sa copieze pasii altor mijloace de comunicare de succes dinaintea lui: se pliaza pe receptor.

Doar ca o face… mai repede!

Hai sa va vad asculatand (si comentand) cum un Chel (Spanul 🙂 !) se ia in piept cu niste Feti-Frumosi ai anilor ’60!

Voi sa spuneti: cine a ramas in istorie?!



“Rosu stop – stai pe loc! / Galben soare – ai rabdare!/ E pe verde – treci, baiete!” … cam asa suna poezia pe care o invatam, de mici, pentru a deveni buni participanti la traficul orasului modern.

Sa ne imaginam ca ne-ar vizita civilizatia un intelept al Antichitatii: ce s-ar mai lasa uimit de puterea magica a culorilor stralucitoare, asupra (majoritatii) masinilor din trafic: uite cum le opreste sau le da voie sa treaca, uite cum asculta (aproape toata lumea), de acest stalp care se aprinde diferit dar la intervale egale, cu dreapta masura pentru toti!

Daca nici macar acest limbaj simplu, non-verbal, al luminii semaforului – nu este respectat si implicit inteles de toti (caci unii se grabesc sa “calce galbenul” iar altii se lasa treziti din amorteala de claxonul celor din spate) … ce sa mai spunem de urmatoarele situatii, atat de des intalnite:

  • atunci cand unii spun (si trag) “hais” iar altii “cea”;
  • atunci cand unul spune “una” iar celalalt intelege “alta”;
  • atunci cand spunem ca am inteles ceva, cand de fapt le potrivim aproximativ dupa urechea noastra;
  • atunci cand promitem ca facem – dar nu ne tinem de promisiune, incurcand pe cel care asteapta (“inteleptul promite iar nebunul spera”);
  • atunci cand ideile intr-un dialog sunt lasate “in coada de peste”, ca forma superioara a diplomatiei, in loc ca asteptarile sa ne fie clare ( celebrul “las’ ca vedem noi!”)

Ramane sa reflectam la puterea exemplului, singura care comunica in mod absolut ceea ce suntem si ceea ce vrem de fapt, singura care are forta transformatoare a celuilalt dupa imaginea vie a faptelor noastre.


Ideile noastre caută să pătrundă în lumea din jur prin comunicare.

Căutăm contactul cu cei din jurul nostru pentru a-i molipsi cu ideile noastre, pentru a-i contamina. Forţa ideilor stă îndeosebi în adevărul lor dar nu mai puţin în hotărârea noastră… Am reţinut, din zilele profesoratului – acei copii care ştiau lecţia, o învăţaseră, dar nu aveau vlagă şi păreau pierduţi, necuprinşi de adevărul pe care trebuiau să-l comunice… Dincolo de a spune lecţia, noi trebuie să comunicăm, să transmitem faptul că am învăţat lecţia!

Legătura strânsă între idei şi felul în care ele sunt transmise, rezultă şi din analiza sensului (scopului) comunicării: pentru ce vrem să transmitem o idee cuiva?

Bunăoară, există idei care sunt comunicate … de dragul ideilor. Suntem gata să ne certăm cu ceilalţi, să intrăm uneori în conflicte de anvergură pentru a impune o anumită idee în faţa alteia. În situaţii de acest tip, dialogul este de multe ori al surzilor – fiecare vorbeşte „în legea lui” şi nimeni nu pleacă îmbogăţit acasă.

Alte idei sunt comunicate … de dragul nostru. Prea des se întâmplă să ne ţinem partea (cu orice preţ), pentru a nu fi răniţi (în orgoliu). În situaţia aceasta dialogul are nuanţe de discurs…

Ideile pot fi comunicate şi … de dragul celuilalt. Adică au scopul (declarat) de a face bine celuilalt: sunt oferite sfaturi, soluţii, sau măcar un pic de alinare. De cele mai multe ori însă, aici intervine susceptibilitatea: oare respectivul chiar îmi vrea binele? Aşa suntem învăţaţi de cele trei maimuţe înţelepte să ne raportăm la rău – să nu-l vedem, să nu-l auzim, să nu-l descriem verbal, dacă vrem  să cunoaştem traiul fericit până la adânci bătrâneţi!

Propagarea ideilor se face prin însămânţarea lor în conştiinţe, iar contaminarea de care am vorbit înseamnă nu numai deschiderea de a prelua, cât mai ales asumarea activă şi transmiterea mai departe a mesajului primit! Naşterea unui curent de opinie care la un moment dat pare de la sine înţeles, nu e altceva decât crearea unei stări de spirit la nivelul unei întregi generaţii… E mult, e puţin?

Maimuţele înţelepte