Preaplinul scurtei epoci de boom 2004-2008 frematand inca in amintirea multora si fara un orizont luminos pentru anii ce stau sa inceapa (criza americana de la finalul lui 2008 abia anul acesta si-a mutat centrul in Europa), apare tot mai bine conturata tagma nemultumitilor:

  • fie sunt din aceia care considera ca au pierdut ceva;
  • fie sunt din aceia care considera ca nu castiga suficient;
  • fie sunt din aceia care se considera tradati;
  • fie sunt din aceia care se considera uitati …

… ce ii uneste pe toti nemultumitii intr-o tagma a carei voce incepe sa se faca tot mai auzita in ultima vreme?

Noi credem ca lipsa exercitiului rabdarii!

Despre rabdare am avut prilejul sa meditez anul trecut vreme de trei luni, si nu singur – ci la umbra mangaietoare a primului teolog al crestinismului – Sfantul Pavel.

Recomand cu caldura spre meditatie acelora care se grabesc sa lase frau liber nemultumirii sa le copleseasca pacea si echilibrul launtric, spre lectura: Romani (5) si Evrei (12).

In Scrisoarea catre Romani – capitolul 5 – ni se explica felul in care apare si lucreaza in om virtutea rabdarii, spre dobandirea uneia dintre cele trei virtuti capitale – cea a sperantei: “… suferinta aduce rabdare, si rabdarea incercare, si incercarea nadejde“.

In Scrisoarea catre Evrei – capitolul 12 – ni se atrage atentia ca virtutea rabdarii nu poate lipsi intr-un proces al inteleptirii, dar mai ales asupra tentatiei abandonului (la inceput, rabdarea oricarei mustrari e un exercitiu cu gust amar): “rabdati spre inteleptire” si “orice mustrare la inceput nu pare ca e de bucurie, ci de intristare, dar mai pe urma da celor incercati cu ea roada pasnica a dreptatii“.

Vremea nemultumitilor – vremea nerabdatorilor!


Omul creste (se dezvolta) precum o planta – care are nevoie nu numai de soare, apa si minerale din pamant -, ci indeosebi avand toate acestea, de proptele (araci, uluci, pari sau stalpi de sustinere). Altfel, cresterea sa ar ramane una chinuita. Imaginati-va plantele agatatoare tarandu-se pe jos, pe pamant, orbecaind dupa un ciot de care sa se prinda pentru a-si expune rostul luminii soarelui …

In Apostolul  Sfintei Duminici de astazi, Sfantul Pavel distinge limpede, atat pentru galatenii de acum doua milenii cat si pentru noi ce de astazi, intre cele doua “proptele” care ne indrepteaza pe noi oamenii, adica ne ofera sansa de a ne ridica de la pamant: 1. Faptele Legii (deci nu Legea ca atare, ci ascultarea fata de aceasta) si 2. Credinta in Hristos Isus (puterea divina pe care o primim si o crestem in noi).

Ne spune Sfantul Pavel ca faptele Legii nu sunt suficiente. Sunt necesare – adica e bine, cand facem binele si este rau cand facem raul -, dar nu sunt suficiente pentru indreptarea noastra: adica, pentru inaltarea noastra de la pamant, din starea de taratoare, spre inaltimea Crucii lui Hristos!

Pentru aceasta, este o datorie a noastra sa incercam a intelege profund, prin simturi si ratiune de-o potriva, sacrificiul din iubire de oameni si jertfa pe Altar a Mielului: iata o propunere spre o verticalitate de alt tip – nu ingamfata, ci smerita, pe care Biserica crestina ne-o propune astazi (ca si ieri) prin glasul Apostolului Neamurilor.


“… vreau sa graiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca sa invat si pe altii, decat zece mii de cuvinte intr-o limba straina.” (Sf Pavel, 1 COR, XIV, 6-19)

Adica o limba straina ar putea sa ne fie, la un moment dat, pana si propria noastra limba “materna”, daca rostim din buze si din duh, nefolosind filtrul puternic al mintii roditoare…

Mintea – ar insemna puterea de intelegere pe care ajunge sa o aibe fiecare, dupa experienta personala. O lauda a unicitatii noastre, ea trebuie pusa la lucru – caci pe cat de puternica este ca potentialitate, pe atat de puternici ii sunt dusmanii care o distrag de la calea cea rodnica. Tendinta mintii nu este catre munca – ci catre odihna, nu catre creatie – ci catre preluarea (atat de des nerumegata!) a adevarului servit de un altul. Tendinta mintii este catre lenevire, caci prea lesne se da la o parte, evitand efortul transformator al mediului din jur …

O lauda adusa Creatorului care ne-a vrut asemenea, sa folosim mintea in doze mici dar cu frecventa ridicata, sa nu ne temem de efortul constructiei unui rationament, sa avem incredere ca reverberatiile gandirii proprii se transmit celor din jurul nostru, schimband lumea in care traim. Fiecare are posibilitatea sa contribuie, gandind in felul lui – spre folosul Binelui comun!

S-a schimbat (mult) INPUT-ul in ultimii 2000 de ani ...


Iubirea este o valoare centrală a creştinismului. Iubirea aproapelui, practicată şi nu declarată, cea care se traduce cu „deschidere către celălalt”: către problemele sau către bucuriile lui, spre descoperirea celuilalt în noi înşine – esenţa umanităţii.

Pentru Sf. Pavel, există o înţelegere (catalogare)  a oamenilor în funcţie de acceptarea acestei voalori. De pildă, sunt semeni ai noştri „plini de iubire” – adică împliniţi în relaţia cu ceilalţi; şi dimpotrivă cei singuri (însinguraţi), lipsiţi de sens pentru că sunt „goi de iubire”…

Iubirea înseamnă trăire sufletească intensă – iar sufletul ne modelează existenţa, astfel:

  1. prin cunoaştere (descoperim binele din noi numai atunci când îl practicăm în raport cu celălalt. Binele „pentru mine” înseamnă egoism, egoismul ca formă barbară a binelui);
  2. prin educaţie (acceptăm critica din partea celuilalt, fără să o percepem ca pe un atac la starea noastră de aşa-zisă perfecţiune. Reluarea sau continuarea antrenamentelor nu numai în faţa oglinzii deformate de uşurinţa cu care ne acceptăm slăbiciunile, ci în faţa intransigenţei celuilalt – care vede paiul din ochii noştri mai abitir decât bârna din ochiul său!);
  3. prin purificare (expunem partea noastră bună, fragilitatea noastră, faţa noastră zâmbitoare celuilalt. Ne asumăm un risc al moliciunii care poate fi taxată drept slăbiciune în schimbul durităţii care se exprimă invariabil, monoton.)