Intr-un joc de şah normal, expresia “Şah la Rege!” e una pleonastică de-a dreptul: Regina o ţii eventual “în gardă”, alte piese le ai “în priză” … de aceea, dacă ajungi să ataci principala piesă a adversarului, se cuvine să îl atenţionezi discret: “Şah!” Adică un fel de “Pardon, fii atent, la următoarea mutare eşti nevoit să muţi Regele!”. (Pentru cei care nu cunosc regulile jocului de şah, ţin să precizez că acolo fără Rege nu se poate – dacă Regele nu mai are unde muta, eşti pierdut … vreau să zic, ai pierdut partida!)
În jocul politicii româneşti, Preşedintele e un fel de Rege pe eşicherul politic. Din moment ce mută piesele după cum vrea, face şi desface alianţe (amintiţi-vă de “soluţia imorală”), el e Marele Jucător, care dezvoltă partide simultane cu cei 364 de adversari şi-i înfrânge pe rând. Puţini sunt cei care-i smulg o remiză, adică o jumătate de punct – şi atunci zâmbesc încurcaţi: “Dacă-mi permiteţi, ar fi o onoare să vă cedez jumătatea mea de punct … Oricum se simte mai bine de partea unui spirit învingător!”
Într-un fel, ne linişteste gândul că nu-şi poate da sie însuşi şah deşi -mai ştii? -poate că l-ar distra să o facă şi pe asta!
Măcar asta ştim cu certitudine: avem o viaţă politică liniştită, câtă vreme Regele nostru (adică Preşedintele) nu poate păţi nimic, iar ceilalţi i se supun – unii de voie, alţii de nevoie…
Atunci – ce-a fost cu ieşirea la adresa Regelui Mihai?
De unde până unde a simţit nevoia să-l facă trădător pe Majestatea Sa?
Personal, traduc în felul următor: “Dragi Prieteni Maghiari şi voi ceilalţi iresponsabili, gândiţi bine la ceea ce vreţi să decideţi în legătură cu REGIONALIZAREA propusă de mine – eu nu am reţineri în a ataca subiecte din cele mai delicate!”
Calin Diaconu 