Sunt unul dintre aceia care cred ca Adam nu a iubit-o pe Eva, ca ceea ce s-a intamplat cu cei doi pana la episodul marului a fost o simpla “sedere-mpreuna” si nicidecum o poveste de iubire perfecta, asa cum am putea banui, avand in vedere circumstantele locului …

Iubirea – care inseamna renuntare la sine, sacrificiu, punerea “eu”-lui pe locul al doilea -, nu se regaseste in reactia lui Adam atunci cand, ascuns de rusinea propriei goliciuni, este chemat la ordine de catre Dumnezeu: “Adame, unde esti?” …

“Femeia pe care mi-ai dat-o tu, aceea m-a pus sa savarsesc calcarea poruncii!” – cam acesta a fost raspunsul lui Adam. Un raspuns pe de-a-ntregul lipsit de iubire, in afara asumarii minimei responsabilitati si far’ de barbatie, cum ar spune fetele zilei de azi …


Este Apocalipsa un moment care ar trebui sa priveasca doar ultima generatie de locuitori vremelnici ai Pamantului? Sau dimpotriva, avem cu totii o participare la acest eveniment care va veni candva?

Prin aceea ca nu stim cand va veni, o putem considera ca fiind si a noastra, a celor ce suflam in prezent.

Ba chiar, existand posibilitatea ca ea sa fie a noastra, trebuie sa ne pregatim: fiindca Ziua Judecatii celei de pe Urma este atat sfarsit – cat si inceput. Sfarsitul a ceea ce vom fi apucat sa cunoastem despre farama de planeta pe care o locuim, particula a unui Infinit in expansiune, parte dintr-un intreg care ne uimeste cu legi complexe, cu forte care tin miraculosul echilibru atat de necesar vietii … Dar si inceputul unei noi vieti, a celei vesnice, pentru aceia care au trait si murit cu credinta vie in Fiul lui Dumnezeu.

Ziua Judecatii este un bun al umanitatii intregi, ea este pregatita de fiecare generatie chemata la suflare, munca si rugaciune.


Rugamintea Apostolului este sa ne purtam corect viata, dand atentia cuvenita raporturilor cu semenii nostri.

Ne gandim ca suntem obligati la aceasta prin insasi constructia noastra: suntem dotati cu “simturi sociale” – vazul, auzul sau mirosul (pe langa celelalte doua, pe care le putem considera ceva mai “personale” – cel tactil si gustul, care “nu se discuta” 🙂 …)

Reteta unei vieti corecte social are trei ingrediente principale. Acestea pot coexista, trebuie antrenate permanent (tin de vointa noastra) si se numesc: Bunatatea, Bucuria si Rugaciunea de multumita. Dupa cum citim in Epistola Intai catre Tesalonicieni (V, 14-23): “… totdeauna sa urmati cele bune unul fata de altul si fata de toti. Bucurati-va pururea. Rugati-va neincetat. Dati multumire pentru toate, caci aceasta este voia lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus, pentru voi.”

Bunatatea… Sa facem cu totii binele in jurul nostru. Suna prea utopic? Atunci haideti sa ne ferim de rau! Suna prea plictisitor si relativ usor de facut? Sa increcam deci sa distingem cele doua componente ale bunatatii recomandate spre practicare de Sfantul Pavel.

1. Bunatatea fata de celalalt, in sistemul de raportare “unu la unu”. Desi pare simpla, relatia o recunoastem a fi una plina de capcane si greutati – caci ne aflam in fata cate unui seaman de-al nostru la un moment dat al existentei noastre, atunci sau acum, aici sau acolo. Ne prezentam la intalnirea cu celalalt pentru a da, de fiecare data, masura intelepciunii noastre… Bunatatea fata de celalalt inseamna intelepciune altoita pe intelegere.

Sa intelegem ca bunatatea constienta si educata fata de cel care ne sta in imediata apropiere la un moment dat, tine de varsta (experienta) si antrenament (in cunoasterea psihologica a temperamentelor si comportamentelor semenilor nostri)?

Sau, conditia bunatatii noastre e mai degraba determinata de conditia in care se afla constiinta noastra? Bunatatea este o forma de manifestare a dragostei. De aceea copiii (sau mai ales copiii) pot fi exemple de bunatate pentru noi toti!

2. Bunatatea fata de toti. E fara doar si poate un salt calitativ, conditionat de lungi antrenamente in relatia “unu la unu”. Dupa ce am ajunge sa stapanim bine dragostea fata de aproapele, putem spera sa avem bucuria de a gusta candva din bunatatea cupei sociale … Credem ca “bunatatea fata de toti” este o calitate care poate fi atinsa, dar este rezervata spiritelor nobile, care isi daruiesc viata, se ofera cu drag multimii. Multimea simte cand e iubita cu adevarat sau cand e inselata. Si are felul ei aparte de a reactiona.

Ne gandim la concerte, cand am auzit pe mari sau mici artisti multumind cu replica “I love You all!” si pana la recenta cearta in direct pe telefonul televizorului, cand lovind intr-unul singur – Presedintele votat sa ne iubeasca pe toti, ne-a privat de … bunatatea lui!

 


Un grup de oameni de stiinta (vezi  www.thebulletin.org ) au pretentia de a sti sa calculeze cat de departe (sau de aproape) ar fi ajuns omenirea de finalul ei (“Doomsday” sau “Apocalipsa”)!

Cica tocmai am mai fi avansat cu un minut, ajungand de la 6 la 5 minute de momentul in care omenirea se va autodistruge.

Motivul? Din cate am inteles, oamenii politici au facut prea putin pentru dezarmarea nucleara si inca si mai putin pentru combaterea incalzirii globale.

Totusi, nu stam rau … Caci in 1953, dupa un test cu bomba cu hidrogen al Statelor Unite, ceasul mai arata doar … 2 (doua) minute !!!

Este deci timp sa mai dormim o vreme, pe-o ureche … ?!

Sfarsitul lumii construita de Dumnezeu nu poate fi citit pe un ceas construit de om ... fie el, de stiinta!


Filipeni III, 1-8 : “Eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc.”

Înălţimea cunoaşterii lui Isus: înseamnă un timp parcurs în suiş, în urcare, în autodepăşirea propriei condiţii umane – spre înţelegerea prin bucuria inimii a Dumnezeirii. Urcuşul e greu şi anevoios, pe-alocuri pare imposibil. Bariere apar mereu în faţa noastră, poate cea mai mare este aceea nevăzută, care se referă la sensul urcuşului: oare la capătul lui voi afla cele ce-am căutat? De aceea, nu ca un căutător trebuie să urcăm muntele cunoaşterii lui Dumnezeu, ci ca un drumeţ curios şi încrezător, care se bucură de fiecare floare întâlnită pe parcurs, de fiecare moment în care privind înapoi, poate înţelege perspectiva de ansamblu: atât drumul cât şi contextul în care a fost parcurs…

Teamă privind vârful muntelui înconjurat de nori? Poate – dar e mai bine aşa, căci strălucirea soarelui ne-ar putea orbi. Tocmai pentru a înlătura teama de piscul cel mai înalt, a trimis Dumnezeu în lume pe Fiul său preaiubit, pentru a trăi printre noi, spre a ne arăta nu numai fragilitatea noastră – pe care o ştim, o simţim şi înţelegem cu fiecare despărţire -, ci mai ales pentru a ne arăta dumnezeirea noastră (cea din suflet) şi marile puteri pe care fiecare din noi avem datoria de a le exersa: credinţa, iubirea şi speranţa!

Pe Bunul Isus îl putem cunoaşte – atingerea vârfului muntelui a devenit posibilă!

Însă timpul pe care îl avem la dispoziţie ne este limitat pentru că:

1. trebuie să facem loc şi altora să-L cunoască (să ne imaginăm cum s-ar umple Pământul dacă n-ar mai muri oamenii, cum ne-am călca unii pe alţii pe bătătură faţă de liniştea în care trăim acum!);

2. limitarea timpului individual naşte responsabilitatea petrecerii lui: ce fac cu acest timp (limitat) care îmi este dat, încredinţat mie? (Nu este posibilă o discuţie despre timp între zeii nemuritori!)

3. timpul limitat al individului, pentru că implică mântuirea sa – naşte priorităţile adevărate: ce trebuie să mă preocupe? Ce trebuie să evit? Cum joc corect cartea libertăţii de conştiinţă?

4. timpul limitat al individului face cu atât  mai vizibilă (adică pune în valoare) interconexiunea dintre generaţii: trebuie să înţeleg cum depind în cunoaştere de câştigul celor dinaintea mea şi în continuarea eforturilor celor care vin după mine;

5. timpul limitat pe care eu înţeleg că-l am, mă conduce spre ideea timpului dăruit (sau acordat), adică timpul pe care în mod eronat îl considerăm al nostru – vedem că nu ne aparţine, nefiind generat de noi!