Dumnezeu l-a facut pe om dupa chipul si asemanarea Lui, ne invata Biblia.

Asta face – dupa unele filosofii mai indraznete, din vremea umanismului renascentist -, ca fiecare din noi sa fim intr-un fel, mici dumnezei.

De aici ar decurge, in sens bun, un mare respect pe care l-am avea de purtat fiecarui frate al nostru.

Si tot de aici, dar in sens rau, am fi condusi spre o anumita stare de infatuare, pentru ca e greu sa rezisti ispitei orgoliului de a fi de-o statura cu Creatorul tau.

Daca sunt intr-o pasa optimista, ma gandesc ca exista o majoritate a oamenilor “de bine”, care sunt smeriti si isi cunosc adevaratul lor loc. Nu te poti masura cu Cel-de-Sus, fara sa ai parte de un fior interior de supunere: la urma urmei, tocmai pentru ca esti asemenea Lui, stai cuminte, la locul tau.

Daca ma las prins de pasa pesimista, recunosc in jurul meu si in primul rand la mine, semnele decadentei sufletesti: cu cat ma inalt mai tare, considerand ca sunt mostenitor al unor calitati mai presus de fire, cu atat mai adanc mi se infige in inima pacatul orgoliului … care ma ingreuneaza in respiratie si imi abate atentia de la adevaratele bucurii ale vietii. Orgoliosul nu are cum sa se bucure de realizarile sale, pentru ca si le acopera de laude …

Nu vreau deci sa judec pe semenii mei. E mult mai bine asa, pentru ca nu sunt abilitat sa o fac: nu sunt vreo instanta de judecata si nici nu m-a rugat cineva sa-mi dau cu parerea.

Totusi …

Intalnesc tot felul de spete dintre cele mai ciudate, oameni despre care nu stiam ca pot tine in ei nemultumiri fara a le exprima, de pilda! Ma mira acest lucru, de parca ar fi ceva nou, ceva nemaiintalnit si nemaivazut.

Iarasi, ma las coplesit interior de surpriza nerecunostintei unora dintre oameni, care nu se multumesc cu ceea ce le pot eu oferi. E ca si cum m-ar acuza de rea intentie, inainte de a ma intreba, firesc “Tu (doar) atata poti?”…

Mi se pare ca descopar o noua specie de oameni, care traiesc in mijlocul nostru,  al caror sange s-a amestecat cu al nostru, care sunt-si-nu-sunt la fel cu noi ceilalti.

Citeam deunazi un material interesant despre neandertalieni si resturile genetice pe care ni le-au lasat mostenire in ADN-ul nostru (puteti citi integral materialul: aici).

Un lucru m-a surprins in mod neplacut, lamurindu-ma oarecum asupra lipsei de politete de care unii dintre noi dam dovada la un moment dat: procentul de ADN neandertalian difera, la fiecare din noi, intre 1% si 4% … Sa fie diferenta asta mare cauza mitocaniei unora?!

Din pricini genetice sau nu, Untermensch-ul exista – si poate fi definit exact asa: un sub-om, oprit din evolutia lui de pacatul mortal al orgoliului. De aceea, poate fi gasit atat in palate cat si in bordeie, la sat si la oras, … existenta lui strabate ca o constanta epocile istorice, un blestem al maimutei din care unii parca tin mortis sa se traga!

Uneori ma intreb daca e nevoie de arheologie pentru a descoperi Neanderthalianul din noi ...

Uneori ma intreb daca e nevoie de arheologie pentru a descoperi Neanderthalianul din noi …


Oare legile logicii, care nu sunt particulare fiecărui individ şi nu se pot schimba după diferitele întâmplări ale vieţii, restrâng libertatea cugetării filosofice? Cu siguranţă, pentru că filosofia e mai degrabă o ştiinţă decât o artă. Un artist va trebui să ajungă prin chiar stilul său personal la statura care-l individualizează, pe când un filosof se va menţine cuminte în limitele raţionamentelor, care-l vor urca … poate spre aceleaşi înălţimi, dar fără anvergura aripilor deschise pe de-a-ntregul!

Filosofia e pusă să zgărmăne-n adâncimea lucrurilor, ea îmbracă mai degrabă costumul de scafandru, îşi îndreaptă miopia prefăcută spre microscop, caută problemele fundamentale, şi nu se mai satură de ele …

Poezia s-a eliberat de obligaţia de a găsi ceva mergând pe un anumit drum: are bucuria surprizei, îşi oferă prietenia în mod naiv, chiar dacă e răsplătită – de cele mai multe ori – cu neîncredere. Sau mai rău, cu nepăsare.

Obiectivitatea logicii parcă implică prea multă răceală, de aceea avem nevoie de căldura poeziei, de fluiditatea ei, de salturile ei laterale – numai să aibe cine-o urmări …

Uite, răsfoiesc prin amintiri dragi din vremea studenţiei şi mă bucur să găsesc consemnări pe care le redau astăzi fără reţinerea de a-şi fi pierdut în vreun fel actualitatea! Nu că aş fi mai puţin logic acum decât eram atunci, numai că logica nu mă mai surprinde – pe când poezia e cea care şi-a păstrat actualitatea.

Anul Şobolanului …

E mai plăcut să urci un munte,

decât să traversezi un râu …?

Sigur. Mai ales atunci când nu ştii să-noţi!

Atunci, jucăm un şah?

Fugi d-aci, că nu mă joc cu inteligenţa, mi-o păstrez!

Uite, sâmburele ăsta n-a răsărit …

… sau poate n-a avut sămânţă-n el?!

Faliment nu dau hingherii

căzuţi în braţele himerii,

inechitabilului biotop

voind să spună stop?

Ba! De-acum

să crească şoarecii-n pământul

lor

dac-am retezat avântul

pisicilor!

(1992)


Daca imaginatia ne-am păstra-o fiecare pentru noi, am folosi-o pentru visare sau pentru a ne umple plictiseala timpului ramas liber cu plăsmuiri bine dozate … am trăi intr-o lume mai săracă, probabil.

Pentru ca nu avem tot ce ne dorim din ceea ce vedem ca este in jurul nostru, folosim imaginatia pentru a rodi lăstari fara struguri: vrejuri care ne sug energia fara a ne răsplati – consecinţă a lipsei unui efort real din partea noastra.

Intre mecanismele tainice ale mintii noastre cercetatoare si realitate exista – din pricina imaginatiei nestrunite -, o tendinta de siluire bolnavicioasa a realului de catre imaginar: de prea multe ori fortam realitatea sa intre in tiparele mintii noastre. Plăsmuim imagini ale unei lumi care exista numai in capul nostru, apoi ne supăram ca ea nu este … cu adevarat!

E timpul, in vremuri de criza ca acestea, sa ne aplecam mai temeinic asupra unor notiuni ca “evidenţă” si “certitudine”. Sau, cel puţin, să facem efortul de bun-simt de a nu le trece cu vederea … Oare evidenţa, cea care se vede cu ochiul liber, de la o posta, nu ne impiedică să o negăm? Oare certitudinea, pe care o descoperim prin efortul cunoasterii, nu ne va parea rău sa o negăm?

Dar vai! Evidenta – de la care ne-am astepta sa strige la noi, nu ne ia de mana sa ne treaca strada. Si in cazul ei, trebuie sa ne folosim de o intuitie corecta, de o conceptie sanatoasa asupra vietii in general. Imaginatia este care va sa zica un dar, doar daca e folosita cu măsură … bogată, dar nu bolnavă!

 


A fi indiferent, nepasator fata de cele ce se-ntampla in lumea din jur din care faci si tu parte – inseamna sa te retragi un pic, sa pari un pic distrat, iesit din jocul in care nu ai accepta mai mult decat un rol de umplutura.

In limbajul comun, indiferenta inseamna de fapt neimplicare.

Indiferenta ca mod de viata, ca filosofie – inseamna a socoti cu aceeasi moneda toate cate se-ntampla in jurul tau, inseamna sa pastrezi aceeasi distanta fata de toate celelalte.

In limbajul filosofilor, indiferenta presupune egalizarea distantei intre subiectul cunoscator si lucrurile cercetate. Adica, obiectivism.

De aceea, vom spune ca un filosof nu poate ramane indiferent, ci trebuie sa fie … “gleichgültig”, sa respecte aceeasi masura in judecarea lucrurilor din jur (toate au aceeasi valabilitate in ochii celui care cerceteaza).

Noi – oamenii de rand, ne rezervam luxul de a avea pareri, pe cand filosofii au obligatia de a construi pe convingeri!

 

 


Oftând, m-am aşezat pe bancă

privind cărarea dinaintea mea:

neştiind timpul,

lipsit de proporţii –

cu-atât mai lunga şi întortocheată

părea …

Oboseala – slăbiciune sau regulă

mi-a fost,

să-ntorc privirea spre urmele din-apoi?

Amintiri de-a valma,

clipe si cadre,

strigau, certându-mă

să nu le uit.

De-aici inainte,

pasul sprinten se va domoli

mi-am spus

aflând locaşul bărbii

din vârful toiagului!