In avion



Aşa lucrează cel rău:

… ne abate din drum şi ne răpeşte din timp;

… aduce zgomot în preajma liniştirii noastre;

… ne trimite propuneri pe care cu greu le putem refuza;

… ne-adoarme raţiunea cu acel (românesc?) “merge ş-aşa!”;

… ne-mpunge a privi micile noastre realizări ca pe nişte mari edificii;

… ne face să credem că am fi de neînlocuit;

… ne-nvaţă să promitem cu uşurinţă pentru ca mai apoi să ne-ndemne să căutăm (uneori ajutându-ne tot el să găsim) scuze în imperfecţiunea celuilalt, uitând de bârna din ochii noştri;

… se face mic, pentru ca noi să ne-ncredem luându-ne la trântă cu el;

… se face mare, pentru a ne dispera că am fi neputincioşi de victorie, alimentându-ne sentimentul inutilităţii…

Dacă eu îmbătrânesc în lupta cu diavolul, presupun că nici acela nu rămâne tânăr! Doar îngerul păzitor mi-a fost dăruit mie spre ascultare – de aceea presupun că şi cel rău dă târcoale slăbiciunilor mele, lăsându-se personalizat de înclinaţiile şi abaterile specifice persoanei, în funcţie de vârstă, nivel de cunoaştere şi experienţă, poate chiar şi stare de spirit …

... ascultă, te rugăm, Doamne, rugăciunea servilor tăi!


Am citit azi dimineaţă despre credinţă: că s-au dat atâtea definiţii, încât ar trebui să ne recunoaştem înfrânţi – adică, să nu mai căutăm a defini indefinibilul! Ca şi cum orice definiţie trebuie să conţină un raţionament – doar că iraţionalul nu poate fi abordat cu tehnici raţionale.

Pe de altă parte, a spune despre credinţă că scapă puterii minţii noastre, că nu poate fi închisă în definiţii – e un mod de a recunoaşte, smerit sau nevoit, propria noastră limitare.

Spunea cartea, mai departe un citat: credinţa este efectul acelui minut de luminoasă speranţă care se adaugă unei zile pline de îndoieli…

Pe bună dreptate, îmi spun – şi e de-ajuns să privesc în jurul meu nebănuitele surprize ale iernii: afară sunt minus 15 grade, totul îngheţat bocnă, iar în garajul întunecat, într-un spaţiu înghesuit şi afumată de Eurodieselul 4 – zilnic, la plecare şi sosire … o plantă numită “bugenvilea”, a explodat în zâmbet anticipativ de primăvară! Priviţi şi voi:

Condiţii vitrege ...

Flori în garaj, iarna.


Pe calea unei încurcate frăţietăţi. Aşa au ajuns evreii să se robească de prea multă muncă în Egiptul lui Faraon. Frăţietatea invidioasă, falsă, monstruoasă, care domina relaţiile dintre feciorii lui Iacov-Israel … a condus după cum citim, la vânzarea fiului favorit Iosif ca sclav unei caravane care avea treabă la vecinii din apus.

Dumnezeul lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov – nu numai că preface pilduitor răul omenesc în Bine suprafiresc – ridicând pe Iosif la înalta demnitate de al doilea om în stat -, dar ne dă un semn suplimentar asupra căruia stăruim în meditaţia de azi.

Numai într-o perfectă frăţietate, armonioasă completare a calităţilor individuale ale fiecăruia, numai astfel va putea peste câteva generaţii Moise (un gângav – adică un bâlbâit timid – cum se autodenumeşte singur), prin vocea fratelui său cu trei ani mai mare,  Aaron, să-şi convingă conaţionalii şi nu mai puţin pe încăpăţânatul Faraon, că întoarcerea acasă a poporului ales trebuie să aibe loc!

Ce trebuie să înţelegem? Că frăţietatea (sau fraternizarea solidară?) este expusă pericolelor disoluţiei mai ales în perioadele de bine, de preaplin, când ne certăm între noi neştiind cum să împărţim roadele bogăţiei … Şi iarăşi, că frăţietatea are şanse de realizare mai mari, atunci când greul îi uneşte pe oameni.

Avem de luptat cu aducerea aminte a răului, pentru a nu lăsa frăţietatea pradă făţărniciei…

Brothers in Arms


Gânditorul de la Hamangia

Raţiunea poate multe de una singură: îşi pune probleme, şi le ridică singură la fileu, îşi centrează mingi în careu şi pe urmă dă tot ea cu capul … dar, această  nelinişte de care se lasă cuprinsă şi măcinată, care în acelaşi timp pare a-i da vioiciune şi neastâmpăr – nu poate comanda şi nici convinge în vreun fel sufletul să se liniştească…

Felul intim de a fi al sufletului, natura ideală către care acesta tinde – este pacea.

Ce rezultă?

Nevoia de adaptare a metodelor la obiectivul asumat: nu ajungem la pacea sufletului dacă ne cultivăm curiozitatea şi nici nu atingem performanţe intelectuale deosebite dacă ne odihnim raţiunea…

Yoga - asană

Poate fi meditaţia o cale de mijloc?

Şi iarăşi … meditaţia singură, fără fapte bune – e lipsită de conţinut, orice poziţii (im)posibile am reuşi să construim din trupul nostru!

Sau, altfel spus … dacă starea meditativă a raţiunii aduce în ajutorul practicantului voinţa de a privi lucrurile aşa cum sunt: imperfecte – atunci orice meditaţie presupune o căinţă prealabilă. Şi o rugăciune, pentru iertarea păcatelor: atât a celor rele pe care le-am făcut, cât şi a celor bune pe care nu am ştiut sau nu am putut, am uitat sau nu am vrut să le fac – semenilor mei şi prin aceasta, mie. Meditaţia ne poate aduce aminte că ne rugăm prea puţin…

Papa Pius XII (1939 - 1958)


… se spune că a fost o seară deosebită :-)!

Mai ales că, la sfârşit – pe fundalul celebrului Radezcky Marsch – dirijorul cu nume de om bun, Peter Guth – a chemat doi tineri (unul blond şi altul brunet) în ajutorul său…

Poate sămânţa aruncată acum, va da roade peste ani şi ani! Condiţia seriozităţii şi a renunţărilor e absolut necesară, căci nimic nu se poate obţine numai cu talent …

Prin amabilitatea unui fotograf amator, am intrat în posesia unor probe de ţinută care ne-au încântat. Vizionare plăcută şi salutări tuturor!

This slideshow requires JavaScript.

 

« Previous PageNext Page »