December 12, 2009
M-am prins şi eu, în sfârşit!
MEDIA ne ia candid la mişto – mi-a devenit clar ca lumina zilei abia acum, după o noapte de reflecţie, ajutat de o replică a unui reporter “de teren” de pe lângă B.E.C., acolo unde toţi ochii sunt aţintiţi în zilele acestea.
Ştirea făcea referire la dificultatea operaţiunii de renumărare a voturilor nule. Cei 17 magnifici numărători de greşeli trebuie să “dea gata” până luni – nu mai târziu de ora 15,00 (!) – cele 138.464 (unasutatreizecişioptmiipatrusuteşasezecişipatru) de voturi nule. Pentru asta, e clar deja – NU LE VA AJUNGE TIMPUL! Deci – măsurile au fost imediate, reporterul relatand ceva de genul:
“AM VĂZUT PLATOURI CU MÂNCARE ŞI AVEM INFORMAŢII CĂ S-AU ADUS ŞI PATURI PLIANTE ÎN INCINTA B.E.C.! PROBABIL CĂ CEI 17 SE VOR ODIHNI PE RAND, …”
Apoi, din nou calcule şi estimări dacă le va ajunge sau nu timpul acestor bravi salvatori ai democraţiei – căutători de petite în munţi de gunoaie…
Inutile nule voturi, ne-aduceţi aminte de gâştele care au salvat cândva Roma!
November 26, 2009
Cică erau odată trei oameni, care nu aveau legătură unul cu celălalt – altceva decât contemporaneitatea. Adică împărţeau împreună anotimpurile şi atât. Căci timpul îl socotea fiecare, pentru sine, după natura caracterului lor şi a faptelor săvârşite, după cum urmează:
1. Primul, nu făcuse mare lucru în viaţa lui, nu “legase” nimic. Trăia modest, vorbea modest, avea o filosofie “călduţă”. Nu ştia a doua limbă străină şi nici nu citise literatură universală. Modest de sărac…
2. Al doilea, putea fi descris ca un Geniu al Răului – constructor de Imperii, i se legase în viaţă tot, ca într-un pact mefistofelic. Ştia multe, învârtea multe, dar cultiva slăbiciunea umană şi construia nesăţios mai departe exploatând vicii şi îndreptându-se spre Iadul veşnic…
3. Al treilea era un om bun, muncitor şi ridicat pe forţele lui proprii din anonimat. Nu căutase el să fugă de anonimat dar lumina din ochii celorlalţi îi făcuse vizibilă prezenţa. Lumina era uneori caldă, recunoscătoare – alteori albastră, rece-invidioasă…, dar era lumină şi omul era expus cu plăcere ei.
Fiecare din cei trei a fost adus de către povestitor la o confruntare cu virtutea smereniei.
Şi iată ce am aflat:
1. Primul s-ar fi smerit pleonastic. Viaţa modestă şi purtată în sărăcie are nevoie de curăţenie şi rugăciune. Dar smerenia nu e uşor de chemat la masa săracului!
2. Al doilea nu s-a prezentat nici el la confruntare. Ce să caute acolo? El îşi era suficient sieşi, nu avea de împărţit gloria cu nimeni altcineva – prin urmare nu avea cui să mulţumească, în faţa cui să se încline. Dar de unde atunci această foame a sufletului care nu putea fi astâmpărată? Omul Rău expus gloriei – se împăunează şi caută spre oglindă nu spre Cer.
3. Al treilea a venit cu plăcere la întâlnirea cu virtutea smereniei. Omul Bun expus gloriei – foloseşte smerenia ca pe o armă a recunoştinţei. Ce am primit – îşi spune -, este un dar de la Cineva mai presus de mine.
PS – O altă povestire cu tâlc, din care rezultă că şi săracul dacă se laudă cu sărăcia lui – are nevoie de smerenie pentru a vedea pe Dumnezeu – găsiţi aici: http://smerenia.wordpress.com/2007/02/13/smerenie/
November 22, 2009
Întrebarea despre repere morale nu e nouă.
În vremuri de criză revine în actualitate – de nici nu ştii: e criză pentru că nu avem moralitate sau nu mai e loc de moralitate în vreme de criză…
Să-l ascultăm pe Epictet (sec. I d.Hr.) răspunzând întrebării „Cine este un STOIC?”: „Arătaţi-mi (pe) unul care este bolnav dar fericit; care este în primejdie dar fericit; care este alungat dar fericit; care este defăimat dar fericit.”
Să înţelegem de aici pentru a alege corect modelele:
Nici ecoul hohotului de râs, hăhăiala care se întoarce împotriva celui şi nu înapoi la cel care se amuză (vai, pe seama noastră!);
Nici încruntarea fără adresă, seriozitatea jucată de dragul alegătorului aşezat pe canapea în faţa televizorului (că aşa-i place să ne vadă – serioşi, doar e criză, nu?);
Ci mult mai degrabă ZÂMBETUL, singurul care stabileşte un raport corect între interior (sine) şi exterior (lume): căci pacea, liniştea şi armonia (con)duc spre ÎMPĂCARE a noastră cu lumea.
P.S. Rămâne să înţelegem de ce Tudor Chirilă şi nu Neagu Djuvara, de exemplu. Poate o mare provocare la adresa tinerilor… http://tudorchirila.blogspot.com/2009/03/scrisoare-catre-liceeni.html
November 13, 2009
(Raspuns la articolul dlui Adrian Cioroianu intitulat “Cea mai mare greseala a lui Barack Obama”; publicat in Dilema Veche – nr 302, an VI, p 2; pentru referinta vezi textul Domnului Profesor Cioroianu: http://geopolitikon.wordpress.com/2009/11/13/13nov2009-barack-obama-si-zidul-berlinului-update/
Aparent fără motiv, în viaţă ni se întâmplă uneori lucruri înainte ca noi să fim pregătiţi pentru ele.
Mă refer la acele provocări ale vieţii, pe care ne simţim obligaţi să le acceptăm indiferent de consecinţe, în minte cu dominanta întrebare: „Oare mă voi reîntâlni vreodată cu această şansă?” sau muzical reformulat „It’s now or never…” (vezi celebra melodie a lui Elvis – în care acesta se tânguie că „mâine va fi prea târziu”, asigurându-şi iubita de pe o poziţie dominantă că dragostea lui nu are timp de aşteptat!).
Este pe de altă parte foarte adevărat că numai o dată în viaţă se pot întâmpla anumite lucruri. Iar cifra rotundă a 20 de ani de la căderea zidului berlinez este doar unul din multele evenimente irepetabile. De fapt, dacă privim din perspectiva lui Heraclit (că nu putem face baie de două ori în apa aceluiaşi râu) – vom exagera considerând istoria un lung şir de întâmplări şi fenomene irepetabile.
Că Preşedintele Barack Obama ar fi făcut însă cea mai mare greşeală tratând „uşor cu spatele”, ca pe un simplu fapt divers planetarul eveniment al săptămânii trecute … şi nu a prioritizat, poziţionând mai sus pe lista lui de „manadatory to do’s” prezenţa la BERLIN, asta este mai degrabă o afirmaţie uşor forţată – şi mă grăbesc să explic de ce nu sunt de acord cu ea:
Ce rămâne să înţelegem despre neprezentarea lui B.O. la apelul Angelei Merckel ar fi, din alte perspective:
Aşa cum spune Domnul Profesor Adrian Cioroianu, unii din noi putem rămâne şi după sărbătoarea aniversară a căderii zidului cu întrebarea (care se potrivea mai degrabă bunicilor noştri!): „Cât le pasă americanilor de noi, cei din Estul Europei?”… sau, cine mai ştie, putem inventa un eveniment care să facă din Bucureşti centrul mediatic al Lumii pentru o zi (Atenţie,la Summitul NATO din Aprilie 2008 „reţeta” nu a fost a noastră – am plătit numai o franciză, fiind gazde… şi atât!)
Închei cu salutări distinse şi cu exprimarea convingerii că Preşedintele Barack Obama este mai degrabă înaintea decât în urma timpului nostru – sau altfel spus: să nu-l grăbim, mai are timp în acest mandat (sau în cel viitor?) de o fugă până la Berlin. Iar dacă ne mişcăm „mai cu talent”, poate va poposi între două avioane şi pe malurile minunatei noastre Dâmboviţe! Care ar fi agenda discuţiilor?
Pentru advertiseri (si nu numai) – traducerea sloganului ar suna cam asa: (RE)SCRIE ISTORIA CU EFECTUL DOMINOULUI! Insa apelul la arta militanta se poate verifica si in imaginile de mai jos, care vorbesc … “de la sine”:
Calin Diaconu 