Nostalgice



Oamenii simpli au de multe ori probleme complicate. Asa si in povestea relatata mai jos de un prieten, seara trecuta – in timp ce, aparent inexplicabil, un om politic de anvergura lui Basescu parea sa nu vada adevarurile simple din jurul lui…

Cica ar fi fost odata, de mult, prin anii ’80 – un tanar absolvent de Liceu care se angajase in cadrul unei intreprinderi de comert exterior, fiindca stia mai multe limbi straine si pentru ca “asa era normal”: nu se cuvenea sa umbli hai-hui, fara nici o problema pe cap, numai cu gandul la fete si muzica, la filme si lecturi particulare neobligatorii, cu un program de viata construit dupa propriul chef – sculat dimineata, alergat in parcul de langa casa, dus, mic dejun, si apoi … leneveala de tot soiul…

In fine, ajuns in randul oamenilor cu totul speciali – lucratori in comertul exterior, tanarul absolvent de liceu a fost pus sa faca practica in mai multe departamente ale marii intreprinderi, pana intr-o zi, cand nimeri la Departamentul Administrativ. Motivul pentru care el insusi ceruse mutarea  in acest Departament important dar … marginal, ar fi fost obtinerea unei angajari permanente – cu carte de munca si implicit pregatirea  pentru a deveni membru de partid… Cu carte de munca si acceptat in randurile Partidului Comunist Roman, tanarul absolvent isi imagina ca portile unui viitor stralucit i se vor deschide…

Dialogul de mai jos mi-a fost relatat intocmai de catre acest tanar, care astazi este om la casa lui, tata a doi copii si parca de-o viata in economia de piata pe care o vedem inflorind in jurul nostru, la tot pasul… In functie de conducere, e un bun exemplu pentru noi toti – ca munca cea mai de jos este extrem de utila, si nimic nu s-ar face fara oamenii marunti, care fac lucruri marunte, acel “cineva care face lucrurile sa mearga” – vorba unui slogan comercial des difuzat in timpul din urma…

Partenerul de dialog al tanarului nostru este Nenea Hustiu, un om tanar la suflet – al carui par alb si glas domol tradeaza o varsta inaintata (de aici si o oarecare preocupare fata de pensie si chestiuni filosofic-existentiale). Decorul este un depozit ticsit, plin pana la refuz de cutii de carton si saci de plastic, in care se afla tot felul de pulovere, tesaturi, perdele, corturi, fire textile, bumbac,…

Tanarul : Mi-a zis Tanti Norica sa vin sa va ajut, ca aveti de trimis niste pachete tocmai pana in America! Mi-a dat si lista asta, a zis ca stiti dumneavoastra…

Nenea Hustiu: Mda “Tanti Norica” – da’ ea stie ca-i spui astfel? Ce, e asa de batrana – sau te pomenesti ca ati fi rude?! Ei, hai, nu te supara – am zis si eu, n-am dat cu parul: uite, nu mai are voie omul sa aibe o parere, sa mai spuna o vorba ca deja e interpretat … ce ziceai? Ehei, s-o fi cunoscut tu pe Tanti-ta Norica in tineretile ei, ce mandrete de fata, acu’ dupa doi copii… daca n-o avea si nepoti… ce ziceai?

Tanarul (repeta) : … niste mostre, in America!

NH: … Da, da, da, America… mda, in SUA! … sau USA, ca asa mi-au zis sa trec pe avizul de expeditie desteptii  aia… Inseamna ca au sunat-o si pe ea, cum e normal: eu nu fac nimic pana nu-mi spune Doamna Norica! Ea e sefa mea, ma … intelegi? … Oare cum o fi corect pana la urma, SUA sau USA? Tu ce zici?

T.(dupa un moment de reflectie): Pai, Nene, depinde de limba in care vrei sa le scrii!

N.H.: … adica cum sa vreau sa le scriu? Pai e clar: le scriem sa inteleaga aia de la DHL – eu le dau pe semnatura si gata – de acolo mai incolo, ii priveste pe ei! Noi ne spalam pe maini pustiule, intelegi? Imi dai voie sa-ti spun “pustiule” – nu de alta da am un baiat care e deja la casa lui, sunt Bunic daca vrei sa stii!

T: sa va traiasca! Ma bucur sa aud! Ne spun aia de la DHL ce sa trecem pe hartii, atunci cand vin sa ia marfa… Sau mergem noi sa le-o dam lor?

NH: La banii pe care ii platim?! Adica, nu stiu cat platim, n-am eu de unde sa stiu treaba asta, da’ iti dai seama ca e scump, nu?… de aici pana in America intr-o zi – hai, poate doua… Maxim doua! Iti dai seama, peste ditai Oceanu’… Hai, da lista aia incoace, ca acu’ trece ziua! (Pleaca amandoi printre rafturile depozitului, se intorc dupa o vreme la “bancul de lucru” – de fapt o masa mai mare, cu bratele pline de pulovere de diferite marimi, modele si culori)

NH (ia un cutit cu varf si incepe sa intepe puloverele, unul cate unul… oftand, devenind brusc serios si trist – ba chiar usor incruntat): Eeei, ce pacat, dom’le! Ce pacat!

T: Pacat ce – ca trebuie sa le stricati? De ce o faceti?

NH: Asa e Legea, mostre fara valoare – si ca sa fie fara valoare, trebuie sa aibe “defect vizibil”… Da’ eu totusi, vezi – fac gaurile astea cat de mici pot, ca ma gandesc asa: poate le-o purta vreun negru sarac, acolo la aia, in America! Sa le dea si ei la unul sarman, dupa ce-si fac treaba cu ele, si ala, cand le-o primi, sa nu stea sa coasa si sa ma-njure pe mine ca de ce-am taiat asa de mult…


verde si iar verdePrimul lucru pe care il sorbi cu nesat este verdele sub diverse nuante – gazon sau copac; crud, deschis, inchis… verdele iti vorbeste despre “Natura”, “natural”, “firesc”. Tot ce inseamna, antagonic, departare si opozitie la betonul cel gri. Verdele preia apa de sus, o cerne spre adancul pamantului. Verdele respira in aer, ii reda aerului oxigenul de care are si avem nevoie… Verdele e in raport purificator firesc cu aerul si apa. Verdele e mult in Bucovina, si nu se lasa pe plan secund – si umbra verdelui e verde in Bucovina!

 

 

 

 

verde plouat

Si e atata verde, incat incepe a se juca cu sine: daca vrea, verdele ploua verde din ramurile incarcate…

 

 

 

 

 

 

Dar armonia si blandetea o regasesti si in formele ei de relief – numite OBCINI. Ascultati definitia acestui cuvant, in DEX (Ed.1975): “Culme, coama prelungita de deal sau de munte care uneste doua piscuri, versant comun care formeaza hotarul dintre doua proprietati; inaltime acoperita de padure – din slav. obcina… Ma bucur in acest caz de a fi lasat loc in limba noastra acelui strop necesar de suflet slav si am adoptat acest cuvant, a carui materialitate ei insisi l-au (re)gasit la sosirea lor pe aceste meleaguri binecuvantate.

obcina din masina

 

 

 

 

 

 

 

Bucovina oamenilor de seama din trecutul tarii: Stefan cel Mare a iubit aceste locuri si a hotarat sa fie inmormantat aici. Domnitori si Mitropoliti s-au luat la intrecere in a aduce lauda si recunostinta lui Dumnezeu, zidind manastiri fortificate – centre ale culturii romanesti in Evul Mediu. Trepte ale descoperirii noastre ca neam si definitie a rostului nostru in aceasta parte a Europei, la hotarul dintre imperii. BUCHENWALD – “Tara Padurilor de Fag” (germ. Buche) – au avut si Imperialii austrieci rolul lor incontestabil in civilizarea si impunerea unei anumite ordini si a unui respect fata de lege si munca… nu mai vorbesc de pastrarea valorilor trecutului. Au lasat (mai de voie, de nevoie) sa se infiripe un filon patriotic in veacul desteptarii natiunilor. De veghe la hotarul de nord, Bucovina e un loc pe care ne dorim sa il descoperim putin cate putin, in diferitele varste ale vietii noastre.

Stefan de vorba cu Domnul Iisustricolorulputna

Inchei aici – cu un salut din Dragomirna mitropolitului Atanasie Crimca, cu speranta unei cat mai apropiate revederi!

(Nu inainte de a multumi cum se cuvine fotografului amator de serviciu- Cristina Diaconu!)

zidul exterior dragomirna

apus la dragomirna


ESEU dedicat din INIMA – PF LUCIAN,  Arhiepiscop Major al Bisericii Romane Unita cu Roma, Greco-Catolica (cu urarile noastre de Bine – intru ADEVAR si IUBIRE si multumiri pentru blanda pastorire a turmei noastre mici in vremuri de tranzitie…)
E ca in povestea prinderii fulgului de nea cu mana incalzita: zici ca l-ai prins, si cand colo – cel mult o picatura diforma daca iti adreseaza un zambet stingher, de genul: “Hello, nu stiu pe cine cautati…”
 
Fericirea – exprimarea radianta a starii de bine – nu este facuta sa dureze deoarece substratul care o produce, plamada a multiple combinatii – de multe ori ramanand secrete pentru insusi cel ce le combina in interiorul sau, acest substrat deci, poarta in sine germenele dezechilibrului. In termeni absoluti, BINELE nu poate exista ca STARE ci numai ca DEVENIRE (pana la urma, e un obiectiv, un tel spre care tind – cu mana mai mult sau mai putin intinsa)…
 
Ce este atunci atat de periculos la aceasta “stare” de bine?
Pericolul – l-as prinde astfel in cuvinte: crezi, si te increzi ca ai detine ceva – cand de fapt nu este asa cum iti pare…
 
Mai multe intrebari ni se deschid in continuare. De pilda, poate fi legata credinta de efemer? Poate fi dorinta legata de lucruri trecatoare? Definitia vietii din atare perspectiva ar urma, in cel mai fericit caz – “un sir finit de realizari partiale”.
 
…avem sanse reale de a prelungi aceasta “stare” de bine, atunci cand, pe parcursul vietii se intampla sa ne intersectam cu ea?
 
[…]
 
Sa desemnam prin “stare de bine” – ceea ce simte cel ce o surprinde – adica sa atacam un pic problematica egoismului. Cat de periculoasa e starea mea de bine, atunci cand eu sunt punctul la care se face referire… Daca am prins-o, daca e a mea si nu mai vreau sa-i dau drumul, atunci – nu cumva am de a face cu o situatie dilematica: sunt practic condamnat la nemiscare. Devin robul unei psihoze a “paraliticului”, tintuit de patul propriei pareri/trairi cum ca ar trai un moment de perfectiune, de care nu ar vrea sa se desparta!
 
[…]
 
Atunci cand negam starea de bine – recunoastem ca alergam dupa himere.
Atunci cand ne dorim sa o prezervam – ne autocondamnam la o imobilizare egoista (ne refuzam episodul viitor).
Dar atunci cand ma gandesc sa o transfer altuia? Constat imediat ca ea este … netransferabila! As refuza celuilalt sansa de a experimenta, de a cunoaste Binele pe pielea sa (periculoasa pentru ca e anti-experimentala)
 
[…]
 
Nicicum nu o scot la capat. Sa incercam atunci cu definirea “starii de bine” ca CERTITUDINE, ca ceva dat – la care si eu am acces, conditionat bineinteles de “imprietenirea mea cu Binele” (adica ascultarea si infaptuirea poruncilor). Daca noi credem cu adevarat ca exista Binele ca stare, atunci abia inlaturam pericolul. Numai ca trebuie sa impingem intelegerea noastra dincolo de aceasta lume trecatoare. Trebuie sa ne fortam a gusta din Infinit. Binele – pentru a nu fi periculos (adica amagitor), trebuie sa aibe o alta substanta decat mine, trebuie sa fie din afara mea, din afara granitelor acestei lumi trecatoare! Cu toate ca este din afara acestei Lumi, am sansa reala de a-L simti, de a-L gusta, in cele din urma abia de a-L cunoaste (insa mai degraba cu simturile/inima decat cu mintea/spiritul – care, saracul, ramane usor in afara ecuatiei. El a purtat inima o vreme, a dus-o catre destinatie, dupa care si-a recunoscut limitele si lasa inimii loc sa-si ia zborul – in iubire!).
 
Lucrarea lui Dumnezeu in noi o infaptuim impreuna cu El, atunci cand ne eliberam de pasiuni si vanitati, de mila si ura, de toate nimicurile care ne apasa si atunci cand ne incarcam de IUBIRE. Starea de bine, pentru a scapa de ghilimele, pentru a dura, pentru a nu mai fi amagitoare si deci periculoasa, trebuie sa insemne iubire fata de Dumnezeu – trait si gustat, si mult mai putin inteles (caci nu ne putem propune cu seriozitate sa cuprindem, sa intelegem si mai ales sa explicam INFINITUL din pozitia noastra de … muritori!)
 
[…]

Cand te gandesti ca a fost o vreme in care ni se parea ca lucrurile stau pe loc!

Ma rog,  se poate reformula, in functie de unghi:

“A fost o vreme in care timpul nu constituia preocuparea noastra prioritara”… sau,

“A fost o vreme in care actiunea timpului parea sa nu ne influenteze direct“, sau…

“A fost o vreme in care lucrurile se miscau mai lent si noi aveam timp sa le intelegem!”…

Pana la urma – pentru a patrunde adevaratul gust al timpului, trebuie sa avem de unde sa-l pierdem, iar rezervele sunt cu atat mai limitate cu cat avansam in varsta.

De pilda: am avut timp, vreme de cinci incercari (!) sa “rezolv” un lucru important (vital – credeam eu): admiterea la Facultatea de Istorie. O vreme in care am invatat despre slabiciune si vointa dar mai ales firescul ridicarii din cadere (for the record, pe vremea numita “a comunismului” exista jargonul des utilizat “am cazut la facultate” sau “~la treapta” dar putini erau cei care foloseau sintagma cu referire la PACAT…)

Gustul timpului pierdut fizic se transforma in gustul amintirilor. Dar si pe acestea ai nevoie de timp pentru a le rememora, pentru a le retrai … (In plus ai nevoie de cunostinte – vezi importanta arhivei si de un filtru de intelegere care se formeaza… tot in timp – vezi importanta firelor albe de par!)

In ritmul impus al lumii in care traim azi nu ne lipsesc concluziile (nu ne ferim de responsabilitatea lor!) cat mai ales gustul acestora: sa stai pur si simplu cu ochii in tavan si sa te bucuri ca ti se pare ca ai mai inteles/descoperit cate ceva!


Ce senzatie: sa ai sentimentul ca esti in mijlocul unei stiri care va face senzatie si va tine capul de afis cel putin cateva zile…

S-a intamplat Sambata trecuta – 21 Februarie, la Mall-ul din Militari (Plaza). Invitati de un prieten la unul din restaurante pentru a sarbatori cei noua anisori ai primului sau nascut, asteptam in tihna sa ne soseasca bucatele comandate. Cand, un tanar imbracat in albastru ne aduce sarea si piperul de care parea ca avem neaparata nevoie: “Imi pare rau ca trebuie sa va stric petrecerea, dar trebuie sa evacuati de urgenta cladirea! E alarma, va rog – daca o faceti, ramaneti pe raspunderea Dumneavoastra!” … cam acestea au fost, daca imi aduc aminte exact – cuvintele rostite in fuga de tanarul imbracat in albastru. Precipitat, cu rasuflarea intretaiata, serios, dar fara acel “ceva” de fatala disperare care sa ne convinga sa plecam.

Mai ales ca – intre timp -, au sosit bucatele si ospatarii ne-au “linistit”, in felul lor: “Ah, probabil ca e la fel ca acu’ vreo doua saptamani, cand a facut unul o gluma cu o bomba!”… Ehee, abia acum am devenit cu adevarat serios si mi-am pus realmente problema unui atentat. Mi-au trecut prin cap brusc, conotatii legate de apartenenta noastra la NATO, luarile de pozitie ale oficialilor romani in problema afgana sau palestiniana, …

… si toate, privind cu surprindere scarile rulante din fata ochilor – cum transportau, in relativa liniste, toti cetatenii aflati Sambata seara in Mall, in afara acestuia…

Puteam pleca si noi, lasand in urma o nota de plata neachitata. Sau, puteam ramane si suferi cine-stie-ce grozavii, cu burta plina. Puteam sa ne aglomeram cu ceilalti spre iesire sperind sa nu se produca panica de rigoare sau puteam sa ramanem pe loc, fara sa se intample nimic deosebit.

O loterie pana la urma, in care miza era necunoscuta – plecand de la vietile noastre si ale copiilor pana la o amintire cu gust de anecdota rasuflata…

Am ales sa ramanem pe loc din mai multe motive: 1. sa nu spargem noi gasca; 2. sa nu ne imbulzim cu ceilalti la iesire; 3. pana ajungeam noi la iesire, ar fi putut exploda bomba – deci sansele erau mai mari daca stateam pe loc; 4. din inconstienta; 5. ceva din anuntul facut de tanarul imbracat in albastru nu era chiar atat de grav cum cauta el sa ni se para…

Pana la urma, s-a dovedit ca intreaga mascarada nu a fost decat un nou episod din serialul escaladarii violentelor din tara noastra… o fumigena cu rol de abur pentru gravitatea situatiei economice in care ne aflam.  Iar noi, actorii pasivi am constatat pe viu spiritul de turma ascultatoare al majoritatii, atunci cand se indrepta in ordine spre iesire: ce departe imi par acuma vremurile in care strigam “Armata e cu noi!” (sau poate, cine stie – sunt mai aproape decat credem!)

« Previous PageNext Page »