Pentru ca maine sunt alegerile, iar campania electorala a ajuns in sfarsit la final, va propun un film, in masura in care aveti conexiune buna, mood curios si timp la dispozitie. Alegeri vesele, tuturor!

Cred ca in curand va veni vremea sa ne intoarcem la Corifeii Scolii Ardelene, sa ne intrebam asupra activitatii lor absolut prodigioase: cum au reusit sa construiasca – prin studiul, traducerea, interpretarea si raspandirea  documentelor pe care le-au gasit la Vatican – o identitate nationala si un program in jurul caruia sa uneasca pe romanii din Transilvania … ideile lor fiind apoi preluate si dincoace de munti, pentru ca erau adevarate! Iar adevarul se simte, de la o posta – chiar daca uneori minciuna se parfumeaza pe sine cu “odicolon”, doar-doar va fi inghitita de cei fara minte sau cultura.

Avem nevoie de identitate nationala si de un program al interesului romanesc – in care Scoala trebuie pusa pe primul plan. Dupa aceea, lucrand, putem astepta cu rabdare – rezultatele. Peste inca 20 de ani :-)!

 


Imaginati-va ca aveti in fata voastra un dulap. Un dulap inchis. Il puteti vedea pe dinafara si puteti spune despre el ca este din lemn natural, ca e furniruit, ca apartine unui anumit stil, ca se potriveste (sau nu) cu mobilierul din camera in care va aflati …

Descrierea, pentru cei mai multi – se opreste la suprafata lucrului cercetat. Insa exista oameni care nu se multumesc cu atat. Vor sa cunoasca amanunte de tot felul: masa dulapului, fibra lemnului, atelierul si echipa de mesteri care l-au lucrat, daca a fost transportat cu grija la locul lui, hainele care sunt depozitate in interior – daca sunt noi sau vechi, daca sunt ale lui sau ale ei sau ale copiilor, daca gospodina a uitat sa schimbe pliculetele anti-molii anul acesta …

Sunt altii, care dupa ce au cunoscut toate aceste lucruri, le pun in relatie unele cu altele si le compara cu realitatea altor dulapuri pe care le-au cercetat: astfel sunt eliminate defectele, sunt puse in valoare avantajele ergonomice, apar inventiile, are loc progresul uimitor si se schimba moda trecatoare …

Veti spune ca vorbesc despre designerii de mobila?

Dar daca ne-am imagina ca cei de mai sus sunt filosofii, care cerceteaza universul exterior si cel interior al omului? Cu tot ce tine de cunoastere, valori si fiintare – de acord? Lipseste ceva?

Aproape nimic, vom spune. Pentru ca filosofia, (si nu mai putin psihologia) cauta sa inteleaga omul, sa il cunoasca. (La fel vrea si marketingul 🙂 – filosofia afacerilor in economia de piata …)

Si totusi, exista un nivel superior, un alt unghi din care putem privi aceeasi realitate, care isi propune sa  oblojeasca sufletul nostru … bolnav! Bolnav de contradictia pe care numai religia o poate rezolva: suntem nemuritori cu sufletul si muritori cu trupul. Zbaterea care decurge de aici nu poate fi rezolvata numai prin cunoastere – unitatea contrariilor (materia insufletita)  are nevoie de tratament specific. Sufletul are nevoie de contactul direct cu Creatorul: aici cred ca avem diferenta principala dintre filosofie si religie!

Cunoasterea omului si a lumii, pe de-o parte. Vindecarea omului si mantuirea sufletului, pe de alta. Putem sa le combinam pe cele doua, fara a le confunda.

______________________

* concluzii pe marginea unei discutii de weekend cu Dl Ing Gheorghe Iovitoiu, caruia ii multumesc pentru … “provocare” 🙂!


Inainte de a ne intreba pe unde le-am invatat – pentru ca suntem putini cei ce ne putem mandri cu propriile noastre creatii in materie de injuraturi, fiind mai degraba conservatori din pricina marii diversitati care ne-a precedat -, hai sa ne intrebam asupra etimologiei verbului “a injura”.

Originea este latina: derivand din “iuro” care inseamna “a jura”, “a depune juramant” sau “a invoca/afirma prin juramant”. Din “iuro” a rezultat “iniurio” (a jigni, a vatama) cat si “iniuria” (cu sensul de nedreptate, injurie, ofensa, vatamare, prejudiciu).

Injuraturile sunt cuvinte care au menirea sa jigneasca, sa loveasca in imaginea celui/celei careia ii sunt adresate: isi ating ele insa aceasta tinta? In mod categoric, nu. Pentru ca are loc, in chiar momentul gandirii urate care precede rostirea, un efect de bumerang: jignirea pe care sunt pregatit sa o administrez ma coboara pe mine insumi in zona mahalalei, accept transformarea mea in mitocan, ma scot eu singur in afara civilizatiei, renunt dintr-o data la politete, seriozitate, rabdare … ajung sa am o atitudine agresiva fata de celalalt.

Daca intelegem relativ usor ca nu are sens sa generam injuraturi – pentru ca se rasfrang asupra noastra, sunt cateva intrebari mai grele care stau in fata si merita o dezbatere:

1. cum sa reactionam atunci cand “preluam” o injuratura (mai ales pe aceea pe care o consideram primita “pe nedrept”)?

2. care sunt caile de renuntare la limbajul urat, de modelare a acestuia in sensul dobandirii statutului de “persoana civilizata”?

3. daca nu cumva exista o gradualitate a conflictului, in care injuratura nu face decat “introducerea” – urmata fiind de palma, pumn, sut, glont …?

4. ce sanse avem sa nu auzim/invatam la randul nostru injuraturile, cand lumea din jur pare construita din expresii ca “tiganca imputita”; “javra ordinara”; etc, etc

5. ce asteptari corecte ar trebui sa avem de la scoala, ca formatoare a constiintelor noii generatii?

Cu speranta ca vom gasi impreuna raspunsul corect la cele de mai sus, va invit sa comentati.

Calin Diaconu

(a VI-a B)

 


Am cantat acest cantecel de-atatea ori, avand grija sa pronunt cat mai atent – cu accent englezesc 🙂 – textul, incat nu am bagat de seama ca la mijloc e vorba de un tip distructiv, al carui ciocan (hammer) e pus pe incheiat socoteli in mod definitiv … cu toti cei din jur!

Abia azi, cand am gasit in arhiva Youtube animatia de mai jos, mi-am luat seama la contradictia intre muzica vesela si textul scapat de sub control. Ca societatea spre care ne indreptam, din prea multa libertate …


Dupa dealuri …

E un film despre lumea nevazuta, cea care se ascunde privirilor noastre, si asa dezvatate sa caute adevarul: pentru ca adevarul ne este servit pe tava de catre “cainele de paza al democratiei” – presa.

Ce stiam despre “cazul Tanacu”? Ce am auzit si ce am vazut la televizor: la o manastire de maici s-au practicat ritualuri de exorcizare asupra unei maicute. Aceasta a murit, politia a inceput investigatiile, parintele si cateva maicute au primit ani grei de puscarie. Statul a aplicat pedepse dupa legile in vigoare, pentru ceea ce judecatorii au catalogat drept “lipsire ilegala de libertate”.

Apropo – in noiembrie 2011, Preotul respectiv a fost eliberat din inchisoare. Citam din arhiva ziarului “Gandul”:

“Fostul preot Petru Corogeanu a fost încarcerat la Penitenciarul Valsui în 30 ianuarie 2008, după ce a fost condamnat la şapte ani de închisoare de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru lipsire ilegală de libertate, urmată de moartea victimei. Sentinţa a fost dată după mai mult de doi ani şi jumătate de procese în care Petru Corogeanu a fost judecat de mai multe instanţe din ţară.
În iunie 2005, fostul preot, împreună cu patru măicuţe, au supus o altă măicuţă de 23 de ani unui ritual de exorcizare, la Mănăstirea “Sfânta Treime” din Tanacu, judeţul Vaslui. Măicuţa a murit după ce a fost ţinută trei zile fără apă şi mâncare, fiind imobilizată pe o cruce de lemn.
Trei din cele patru măicuţe au fost eliberate condiţionat la sfârşitul anului trecut, iar cea de-a patra a fost pusă în libertate la mijlocul acestui an.”

Ce stim acum – dupa vizionarea filmului “Dupa dealuri”, despre “cazul Tanacu”?

Ca evenimente atat de complexe au nevoie de cercetare pentru a fi povestite si de rabdare pentru a fi ascultate. Pastrarea unui ton obiectiv in prezentarea unor fapte grave, punerea lor sub lumina reflectoarelor fara a inclina balanta intr-o parte sau alta, lasand judecata pe seama spectatorului … e un lucru greu de realizat!

Obiectivitatea lui Mungiu se hraneste din acuzele aduse sistemului. Oamenii sunt “sub vremuri”: Spitalul romanesc – si nu Biserica – este cel care iese “mai rau sifonat” dupa acest film. Pentru ca Spitalul isi declara neputinta, pe cand Biserica incearca sa lupte – asa cum stie ea, cu cel Rau. In cazul de fata, cu boala Alinei (in realitate, sarmana fata se chema Irina).

Cautand sa arate lumii de la Cannes ce a mai gasit “dupa dealuri”, Mungiu – bolnav pana la obsesie de specificul raului romanesc -, ne ofera in finalul filmului o scena antologica, pentru care merita felicitarile si aprecierea noastra: e scena in care parbrizul masinii politiei se acopera de noroiul unei balti din apropiere …

Cu alte cuvinte, ne spune Mungiu – intr-un apel pe care il credem bine intentionat – “HAIDETI SA STERGEM ZOAIA DE PE PARBRIZ PENTRU A VEDEA MAI BINE LUCRURILE CARE SUNT IN JURUL NOSTRU!!! SAU, SI MAI BINE: HAIDETI SA REPARAM DRUMURILE, SA ACOPERIM GROPILE, SA NE CURATAM STRAZILE DE MIZERIE … ASTA, DUPA CE VOM FI STABILIT CU TOTII CA NE VA FI MAI BINE … FARA DE ZOAIE!!!”

“Dupa dealuri” e in acelasi timp un semnal si pentru fratii nostri din Vest, sa nu se bucure prea devreme in legatura cu extinderea spatiului european pana la granita cu pravoslavnicii ortodocsi. “Vai voua, celor care nu cunoasteti mare lucru despre forta tacuta a ortodoxiei!” – pare sa fi vrut a le spune curajosul regizor roman, cand a decis sa se supuna din nou, cu succes, comisiei de audieri de la Cannes …

… merita vazut!

Dezbaterea din jurul cazului Tanacu ajuta la curatarea strazii pe care a apucat-o Romania?